Înţelepciune biblică: Definiţia aproapelui

"Iar el vrând să se îndreptăţească, a zis către Iisus: Şi cine este aproapele meu?" (Lc. 10, 29)

Cu această întrebare se deschide partea a doua a pildei bunului samaritean (Lc. 10, 29-37) care are în centrul ei definiţia aproapelui: "Deci care din acei trei ţi se pare că a fost aproapele celui căzut între tâlhari? Iară el a zis: Cel care a avut milă de el. Iar Iisus i-a zis: Mergi şi fă şi tu asemenea" (Lc. 10, 36-37). Pe scurt, este vorba de un om tâlhărit, vătămat şi lăsat pe caldarâm. Pe lângă el trec indiferenţi un levit şi un preot. Acestora le urmează samariteanul, care îi dă primul ajutor, iar apoi îl încredinţează, pe cheltuială proprie, spre a fi îngrijit. Pilda are trei personaje: tâlhăritul, cei doi trecători şi samariteanul. Fiecare exprimă un comportament diferit în raport cu victima: clericii (preot şi levit) trec impasibili, iar samariteanul se opreşte plin de grijă. Astfel, definiţia aproapelui se capătă întotdeauna în raport cu cel aflat în nevoie. Accentul pildei cade nu pe victimă, ci pe îngrijitorul acesteia (samariteanul). Mai mult decât atât, pilda lasă de înţeles în mod clar că statutul de aproape/ seamăn se obţine nu prin simpla vecinătate, ci prin răspunsul (acţiunea) pe care îl dăm celui aflat în nevoie. Tâlhăritul, cel aflat în nevoie, nu strigă după ajutor, dar samariteanul sesizează nevoia acestuia. Aşadar, aproape/seamăn se cheamă cel care simte nevoia celui de lângă el chiar şi atunci când nu este strigată. Iar dacă nu este strigată, răspunsul este cu atât mai important cu cât înseamnă un act de libertate, pură pentru că vine din conştiinţă.