Înţelepciune biblică: Dimensiunea plenară a faptei bune

"Iar Iisus, privind la el cu dragoste, i-a zis: Un lucru îţi mai lipseşte: Mergi, vinde tot ce ai, dă săracilor şi vei avea comoară în cer; şi apoi, luând crucea, vino şi urmează Mie." (Marcu 10, 21)

Spre revolta fariseilor, Hristos era de cele mai multe ori înconjurat de oameni păcătoşi. Fie că ei erau vameşi sau desfrânate, Hristos nu ezita a intra în contact cu ei. De fapt Hristos intra în contact cu fiecare om, fie el păcătos sau fariseu, pe care îl certa, mângâia sau învăţa, în funcţie de ceea ce avea nevoie fiecare în vederea mântuirii. Luând în considerare faptul că de cele mai multe ori oamenii cu care Hristos era în contact erau fie păcătoşi care purtau povara păcatelor, fie "drepţi" sau culţi care erau însă făţarnici, Hristos se bucură când întâlneşte acest dregător bogat şi priveşte la el "cu dragoste". Acest semn de afecţiune remarcat doar de către Sfântul Evanghelist Marcu surprinde bucuria Mântuitorului la întâlnirea unui om drept, bogat în fapte bune spre propria mântuire şi nu pentru slava celorlalţi. Prin vederea acestui tânăr bogat Mântuitorul este surprins de bucurie. Dar prin cerinţa Lui aparent absurdă, orice nădejde de mântuire a ucenicilor lui Iisus se destramă. Ei nu înţeleg (vr. 26). Cine se mai poate mântui, dacă nu acest tânăr care nu a cunoscut păcatul şi care nu a fost subjugat de mândrie, care a împlinit toată Legea din tinereţile sale? Dar "la Dumnezeu toate sunt cu putinţă" (vr. 27). Desigur, există aspectul bogăţiei materiale de care era ataşat tânărul. Dar ucenicii s-au mirat că toate faptele Legii nu au valoare fără urmarea îndemnului de mai sus. Aceasta se întâmplă pentru că faptele Legii reprezintă pe plan duhovnicesc ceea ce bogăţia reprezintă în plan social. Tânărul acumula bogăţii pentru sine, fie ele materiale, fie înfăptuirea de fapte bune prin raportarea pasivă la aproapele său ("să nu…"), care poate determina considerarea aproapelui ca sursă a păcatului, ca ispită şi motiv de cădere. Astfel, Hristos vrea să-l ridice la dimensiunea socială, plenară a faptei bune ca raportare activă la aproapele, nu prin separarea şi "evitarea" contactului (fie el negativ, păcătos) cu el, ci prin interacţiunea plină de iubire faţă de el. Tânărul trebuie să îşi considere ca fapte bune desăvârşite cele care se "vând", care sunt înfăptuite faţă de cel care este sărac în fapte bune, urmând de fapt prin aceasta lui Hristos, cel care a venit să mântuiască păcătoşii. Doar printr-o raportare activă, pozitivă în viaţa aproapelui, omul poate înţelege adevărata interacţiune care există ca o "comoară" în cer.