Înţelepciune biblică: Întristarea spre pocăinţă

"Chiar dacă v-am întristat prin scrisoare, nu-mi pare rău (deşi mi-a părut rău); fiindcă văd că scrisoarea aceea, fie şi numai pentru un timp, v-a întristat. Acum mă bucur, nu pentru că v-aţi întristat, ci pentru că v-aţi întristat spre pocăinţă; fiindcă după Dumnezeu v-aţi întristat, pentru ca să nu aveţi nici o pagubă din partea noastră." (II Cor. 7, 8)

Este vorba despre o scrisoare dojenitoare pe care Sfântul Apostol Pavel a trimis-o corintenilor, pricinuindu-le acestora mâhnire. Nu despre detaliile istorice va fi vorba aici, ci despre înţelesul expresiei "întristarea spre pocăinţă". Originalul grecesc foloseşte două cuvinte pentru ceea ce aici se numeşte "întristare": întristarea ca necăjire, mâhnire (lupeo) şi întristarea ca regret ce duce spre pocăinţă. Pe termen scurt ("numai pentru un timp") scrisoarea i-a necăjit (lucru regretat), dar pe termen lung corintenii s-au pocăit (motiv de bucurie). Intuitiv vorbind, este riscant să aduci în discuţie probleme sensibile din trecut. Acest lucru poate da naştere resentimentelor. Totuşi, Apostolul este un bun cunoscător al tămăduirii spirituale. Potrivit exegetului James Reid, Sfântul Pavel dă definiţia adevăratei vindecări de un trecut traumatizant atunci când se poate vorbi deschis despre aceasta, fără a provoca durere. Adică atunci când oricine se poate juca cu degetul pe rană fără ca aceasta să se deschidă ("A ierta, dar a nu uita", cum se mai spune). Pavel se bucură nu pentru că au suferit, ci pentru că suferinţa i-a adus la pocăinţă (oamenii s-au întors împotriva păcatului, nu doar au regretat faptul de a fi păcătuit).