Înţelepciune biblică: Iubirea între „a avea“ şi „a fi“

"Şi toate averile mele de le-aş împărţi şi trupul meu de mi l-aş da să-l ardă, dar dacă n-am iubire, nimic nu-mi foloseşte" (I Cor. 13, 3)

În acest verset, iubirea este arătată ca mai presus de milostenie şi sacrificiul de sine. De fapt, aşa cum remarcă Sfântul Teofilact al Bulgariei, în versetul citat se discută despre ceva superior milosteniei şi sacrificiului, e vorba de "a-ţi da toate avuţiile" şi, respectiv, "a fi ars de viu". Milostenia o poţi face şi pentru a primi lauda lumii sau pur şi simplu pentru propria plăcere. Dar "a-ţi da toate avuţiile" e un lucru pe care nu-l poţi face fără a avea motivaţia iubirii şi a credinţei. Cu toate că iubirea este deja conţinută în actul de "a-ţi da toate avuţiile" şi de a accepta "să fii ars de viu", depăşirea acestor daruri în ordinea importanţei de către iubirea duhovnicească (agape), diferită de iubirea socială (filia) şi cu atât mai mult de cea senzuală (eros) sugerează o absolutizare a acesteia. Deasupra iubirii duhovniceşti (spirituale, fraterne) nu se mai află nimic; din iubire Dumnezeu l-a creat pe om şi tot din iubire pentru acesta s-a întrupat pentru a-l răscumpăra (salva) din păcat. Pentru a treia oară observăm în această primă parte a capitolului al 13-lea refrenul "Dacă am...., dar nu iubesc, sunt....". Pentru creştini, diferenţa dintre a avea şi a fi este un lucru important. Ce se observă din acest verset care le încheie pe celelalte două? Faptul că iubirea echilibrează faptul de "a avea" şi atitudinea de "a fi". Cu alte cuvinte, în măsura în care iubeşti "a avea" nu mai este la fel de dăunător pentru "a fi". Milostenia, făcută din iubire (agape, dar şi filia), înlătură riscul pe care a avea (bogăţii) îl are asupra lui a fi (virtuos, plăcut lui Dumnezeu).