Înţelepciune biblică: Omul creştin

"Iar de suferă ca creştin, să nu se ruşineze, ci să preamărească pe Dumnezeu, pentru numele acesta" (I Petru 4, 16)

În Sfânta Scriptură scrie că "în Antiohia, întâia oară, ucenicii s-au numit creştini" (F. Ap. 11, 26), după numele Domnului nostru Iisus Hristos. După ce a trecut prin multe persecuţii, creştinismul biruitor s-a răspândit în multe locuri ale lumii, fiind un exemplu pentru alte religii şi o sursă de inspiraţie pentru cultura omenirii. Creştinul adevărat este produsul reuşit al creştinismului, care a făcut şi face eforturi pentru îmbunătăţirea morală a omului, căci "prin credinţă se va îndrepta omul" (Romani 3, 28). Omul creştin are suflet curat, inimă iubitoare, gânduri luminoase, conştiinţă dreaptă, purtare smerită, credinţă puternică, ştiind că "toate sunt cu putinţă celui ce crede" (Marcu 9, 23), fiind îndrumat de înţelepciune şi urmând lui Hristos. În creştinism, profesorul, muncitorul, artistul, sportivul, şomerul se contopesc cu credinciosul, căci, după cum spune Sfântul Apostol Pavel, "nu mai este iudeu nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască, pentru că voi toţi una sunteţi în Hristos Iisus" (Galateni 3, 28). Credinţa dinamizează şi însufleţeşte omul, făcându-l să se simtă mai puternic, mai curajos, să aibă forţa morală de a birui ispitele şi greutăţile vieţii, devenind echilibrat, iubitor, optimist, recunoscător Domnului pentru toate, încercând să cultive virtuţile necesare atingerii perfecţiunii umane, în nădejdea mântuirii. Mircea Eliade spunea că "a fi sau mai degrabă a deveni om înseamnă a fi religios", adăugând şi că "experienţa sacrului constituie un element în structura conştiinţei". Conştiinţa creştină, fiind luminată de credinţă şi de harul lui Dumnezeu, este o putere spirituală care are o prezenţă activă în om, este legea morală interioară care îndrumă spre bine gândurile şi faptele omului. Credinţa este prima dintre cele trei virtuţi teologice: "credinţa, nădejdea şi dragostea" (I Corinteni 13, 13), este "încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute" (Evrei 11, 1), căci "a crede este o dispoziţie naturală a omului, fundament şi elan al vieţii sale sufleteşti. Puterea credinţei vine şi se manifestă pe calea conştiinţei" (Ernest Bernea), dar "credinţa nu este a tuturor" (II Tesaloniceni 3, 2), ci ea este un dar de la Dumnezeu către omul care simte chemarea harului Său, devenind colaborator al Domnului şi lucrător în slujba Lui, căci "credinţa fără de fapte moartă este" (Iacov 2, 20). Omul creştin este cel care a ales să meargă pe calea desăvârşirii şi care poate să spună la sfârşitul vieţii sale: "Lupta cea bună m-am luptat, călătoria am săvârşit, credinţa am păzit" (II Timotei 4, 7).