Înţelepciune biblică: Păcatul mândriei

"Începutul trufiei omului este a părăsi pe Dumnezeu şi a-şi întoarce inima sa de la Cel Care l-a făcut". (Isus Sirah 10, 12)

Primul dintre cele şapte păcate capitale este mândria, după care urmează: iubirea de arginţi, desfrânarea, invidia, lăcomia, mânia şi lenea. Conform Moralei creştine, aceste păcate capitale sunt de fapt păcate de moarte, ca şi păcatele împotriva Duhului Sfânt, precum şi păcatele strigătoare la cer. Se numesc păcate de moarte deoarece au ca urmare moartea sufletească a celui care le face, adică pierderea harului dumnezeiesc, care poate fi recăpătat prin pocăinţă şi întoarcerea la practicarea virtuţilor. Trufia este numărată printre relele care "ies dinăuntru şi spurcă pe om" (Marcu 7, 23), căci "începutul păcatului este trufia" (Isus Sirah 10, 13). Sfântul Varsanufie al Optinei spunea că "slava deşartă se face mândrie când se măreşte. Slava deşartă îl face pe afon să cânte, pe cel leneş să se umple de râvnă, pe cel fricos să se creadă curajos". Prin mândrie au căzut o parte dintre îngeri, căci s-au răzvrătit împotriva lui Dumnezeu, devenind diavoli. Cel rău încearcă să facă oamenii să cadă în păcatul trufiei, dar cu cât se ridică mai sus cineva pe treapta mândriei, cu atât mai îngrozitoare va fi prăbuşirea, pentru că mândria atrage după sine căderea omului, mustrarea şi pedeapsa lui Dumnezeu, căci "dacă vine mândria, va veni şi ocara, iar înţelepciunea este cu cei smeriţi" (Pilde 11, 2). Dumnezeu, Cel Care "a înălţat pe cei smeriţi" (Luca 1, 52) îi judecă "pe cei care cu semeţie şi cu trufie se poartă" (III Macabei 2, 3) şi "pe cei ce umblă mândri poate să-i smerească" (Daniel 4, 34). Din mândrie pot să apară şi alte păcate ca: nedreptatea, revolta, neascultarea, făţărnicia ş.a. Oamenii nu trebuie să se mândrească cu faptele lor bune, cum făcea fariseul care, trufindu-se cu postul şi zeciuiala pe care-o dădea din câştigul lui, mulţumindu-i lui Dumnezeu că el nu este "ca ceilalţi oameni" (Luca 18, 11), se considera mai presus decât acel vameş din pildă. Omul mândru îşi exagerează calităţile, se crede superior altora, vrea să fie în centrul atenţiei şi să fie admirat de cât mai mulţi oameni, doreşte laudele celorlalţi, are o atitudine dispreţuitoare, urmărind doar mărirea deşartă, nu-i pasă că "urâtă este înaintea Domnului şi înaintea oamenilor trufia" (Isus Sirah 10, 7) şi că "orice izbândă este fără valoare dacă nu este însoţită de smerenie". (Sf. Ioan Gură de Aur). Omul se poate lupta împotriva păcatului mândriei prin virtutea smereniei, care atrage ajutorul lui Dumnezeu, aducând omului pace sufletească şi respect din partea celorlalţi. Cunoscându-se pe sine, omul smerit îşi recunoaşte slăbiciunile, iar cu ajutorul harului divin încearcă să se lupte cu ele şi să devină tot mai desăvârşit. Sfântul Apostol Pavel vorbeşte şi despre o "prefăcută smerenie" (Coloseni 2, 18), căci unii cărturari şi farisei din vremea lui Hristos erau făţarnici, afişând o falsă smerenie, ca şi ereticii de atunci şi de astăzi. Sfântul Apostol Petru ne îndeamnă: "Toţi, unii faţă de alţii, îmbrăcaţi-vă întru smerenie, pentru că Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har. Deci smeriţi-vă sub mâna cea tare a lui Dumnezeu, ca El să vă înalţe la timpul cuvenit" (I Petru 5, 5-6), aşa că trebuie să ne îndepărtăm de păcatul mândriei, avându-L ca exemplu pe Hristos, Care ne sfătuieşte: "Învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima" (Matei 11, 29).