Înţelepciune biblică: Rugăciunea - cum ne putem face auziţi de Dumnezeu

„Bucuraţi-vă în nădejde; în suferinţă fiţi răbdători; la rugăciune stăruiţi“ (Rom. 12, 12)

*** „Cuvântul dumnezeiesc ne dă o învăţătură despre rugăciune. Prin ea le arată vrednicilor Săi ucenici, care cer cu stăruinţă cunoştinţa despre rugăciune, prin înseşi cuvintele rugăciunii, cum se pot face auziţi de Dumnezeu. Iar eu, îndrăznind să adaug ceva la cele scrise, aş spune celor de azi că nu trebuie să înveţe cum se cuvine să se roage, ci că trebuie numaidecât să se roage. Căci acesta e un lucru care nu a ajuns la auzul celor mulţi. Pentru că nu se mai are grijă de această datorie şi s-a părăsit de cei mai mulţi acest lucru sfânt şi dumnezeiesc, care e rugăciunea. Deci despre aceasta mi se pare că e bine să mărturisim întâi, pe cât ne e cu putinţă, prin cuvânt, că trebuie numaidecât să stăruim în rugăciune, precum zice Apostolul, „la rugăciune stăruiţi“; apoi să auzim glasul dumnezeiesc, care ne înfăţişează felul cum trebuie să aducem Domnului cererea noastră. Căci văd că în timpul nostru se silesc oamenii pentru toate, îndreptându-şi sufletul unii spre ceva, alţii spre altceva; numai de bunul rugăciunii nu au nici o grijă. Se scoală negustorul de dimineaţă, la negustoria lui, râvnind să-şi arate marfa sa cumpărătorilor înaintea altora, ca să vină în întâmpinarea trebuinţei celor ce au nevoie de ea, căutând să o vândă înaintea altora. La fel cumpărătorul, căutând să nu-i scape ceea ce îi este de trebuinţă, luându-i-o altul înainte, nu aleargă la locul rugăciunii, ci la piaţă. Şi amândoi, având aceeaşi poftă de câştig şi râvnind să o ia înainte altora, se lasă furaţi de la ceasul rugăciunii prin lucrurile râvnite, predându-l negustoriei. Aşa, cel chemat la judecăţi; aşa, cel în slujba de judecător, ocupându-se întreg, cu toată sârguinţa, cu cele ale ocupaţiei sale, uită de lucrarea rugăciunii, socotind că ocupaţia cu cele ale lui Dumnezeu îl păgubeşte de cele ce îi sunt de trebuinţă. Aşa, cel ce se îndeletniceşte cu vreun meşteşug socoteşte că ajutorul dumnezeiesc în ceea ce vrea să facă e un lucru fără folos şi netrebuincios. De aceea, părăsind rugăciunea îşi pune nădejdea în mâini, uitând de Cel ce i-a dat mâinile. La fel, cel ce pregăteşte cu sârguinţă o cuvântare nu se gândeşte la Cel ce i-a dat cuvântul. Ci, ca şi când şi-ar fi adus el însuşi firea sa la existenţă, se predă astfel sârguinţei sale şi învaţă şi pe ucenicii săi la aceasta, de parcă ar socoti că niciun bine nu-i va veni din lucrarea lui Dumnezeu; şi aşa dă mai multă însemnătate sârguinţei sale decât rugăciunii. În acelaşi fel şi celelalte ocupaţii alungă îndeletnicirea sufletului cu cele mai mari şi cereşti, prin grija de cele trupeşti şi pământeşti. Astfel, păcatul creşte mult în viaţă, prin tot mai mari şi neîncetate adaosuri, şi se împleteşte în toate sârguinţele omeneşti, pentru că uitarea de Dumnezeu pune stăpânire peste toţi şi pentru că bunul rugăciunii nu se împacă cu cele râvnite de oameni. Căci odată cu negustoria apare lăcomia, iar lăcomia este slujitoare la idoli. Plugarul nu-şi măsoară lucrarea obositoare a pământului cu trebuinţele de neapărată nevoie, ci, sporindu-şi sârguinţa mereu spre mai multe, dă păcatului o largă intrare în ocupaţia lui, lărgindu-se prin râvnirea la ogoare străine. De aici răsar certurile greu de potolit, ridicându-se unii împotriva altora pentru miezuinele (răzoare) între pământurile celor stăpâniţi de aceeaşi boală a lăcomiei. De aici se nasc mâniile şi pornirile spre rău şi năpustirile spre ucidere şi spre vărsare de sânge. La fel, plângerile la judecătorii care slujesc tuturor felurilor de păcate, prin născocirea a zeci de mii de motive de apărare. Iar judecătorul fie că apleacă cu voia cumpăna dreptăţii spre ceea ce îi aduce câştig, fie că întăreşte fără voie nedreptatea celor ce, prin vicleşug, cocoloşesc adevărul. Şi cine ar putea grăi despre toate cele prin care se amestecă păcatul în multe feluri, sub multe feţe, în viata omenească? Iar pricina nu este alta decât că oamenii nu cer ajutorul lui Dumnezeu în cele pentru care se sârguiesc. Dacă s-ar pune rugăciunea înaintea oricărei lucrări pe care o începem, n-ar afla păcatul intrare în suflet. Căci sădindu-se pomenirea lui Dumnezeu în inimă, sfaturile vrăjmaşului ar rămâne nelucrătoare, pentru că dreptatea s-ar aşeza la mijlocul celor ce se împotrivesc între ei. Rugăciunea opreşte pe plugar de la păcat, înmulţind roadele din pământul puţin, ca să nu mai intre în sufletul lui, odată cu pofta, şi păcatul. La fel îl opreşte pe călător, pe cel ce se pregăteşte de oaste, sau de nuntă; la fel, pe fiecare dintre cei ce pornesc spre vreun lucru oarecare. Fiecare de va începe orice lucru cu rugăciunea îşi va face cu bine drumul spre ceea ce năzuieşte, fără să fie abătut spre păcat, neabătându-i nimic potrivnic sufletului spre vreo patimă.“ (Sfântul Grigorie al Nyssei, Despre Rugăciunea Domnească, EIBMBOR 2009)