Înţelepciune biblică: Sinceritate înaintea lui Dumnezeu
"Căci nu suntem ca cei mulţi, care strică cuvântul lui Dumnezeu, ci grăim ca din curăţia inimii, ca de la Dumnezeu înaintea lui Dumnezeu, în Hristos." (II Corinteni 2, 17)
În ziua de azi sunt multe persoane care vorbesc despre Dumnezeu sau despre religie, despre relaţia pe care omul trebuie să o aibă cu Dumnezeu. Mulţi nici nu vorbesc despre persoana lui Dumnezeu, reducând totul la principii de bine şi rău, la experienţe mai mult sau mai puţin mistice, la trăiri sau manifestări fie doar emoţionale, fie doar intelectuale, toate lipsite de adevărata viaţă a comuniunii cu Hristos. Pentru cei care nu cunosc esenţa tainică a creştinismului, discuţiile mistice sunt captivante, electrizante. Astfel, unii oameni profită de căutarea mistică sădită în fiinţa omului şi o dirijează spre propriul interes. Pornind de la imbolduri strict materiale ca beneficiile băneşti sau de altă natură sau de la dorinţe spirituale ca ispita propriei afirmări, aceşti oameni prezintă idei şi le afirmă ca adevărate. Ei pornesc de la realităţi concrete, dar se depărtează în mod mai mult sau mai puţin voit de la adevărata credinţă în Dumnezeu şi de la dreapta vieţuire în El. De aceea, adevăratul păstor al turmei nu caută propriile avantaje, ci prezintă doar voia lui Dumnezeu, fiind conştient de responsabilitatea pe care o are înaintea Lui. El nu caută acceptarea tuturor, nu-şi impune părerea celor care îl ascultă. El nu se comportă ca şi cum Duhul Sfânt îi suflă în ureche şi el lucrează întocmai. Lucrarea adevăratului păstor vrea să dezvolte şi să sporească înţelegerea credinţei în cei care ascultă pentru ca ei înşişi să poată creşte înaintea lui Dumnezeu în Hristos. Păstorul cel bun se prezintă pe sine singur înaintea celuilalt, sfaturile sale considerându-le adevărate nu pentru că i-au fost dictate de vreun duh, ci pentru că el Îl trăieşte pe Hristos ca persoană cu care este în comuniune, cu care împarte aceleaşi gânduri şi simţiri. Chiar atunci când devine icoană veritabilă a lui Hristos, păstorul nu caută să-şi adune sieşi ucenici, ci lucrează la transfigurarea lor în Hristos, la trecerea lor în planul trăirii mistice a lui Hristos, nu ca entitate ce dictează sau conduce, ci ca persoană ce intră în relaţie cu o altă persoană liberă şi iubitoare.