Înţelepciune biblică: Vântul rece de primăvară

"Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har." (I Ptr. 5, 5).

Mândria este un păcat foarte mare pentru că roadele ei îl fac pe om să nu mai primească adevărurile insuflate de Dumnezeu. Deşi după căderea omului în păcat acesta devine vrednic de plâns, îndărătnic şi de neîndreptat fără intervenţia divină, cel mândru nu doreşte să se supună Creatorului Său mergând spre pierzare. El socoteşte că poate singur să îşi rezolve problemele îndepărtându-se astfel cu voia lui de dumnezeiasca purtare de grijă. El nu însetează după har, pe care îl nesocoteşte excluzându-se singur din rândul celor ajutaţi de această binecuvântare pe calea mântuirii. Acest ajutor divin se cunoaşte după roadele sale care sunt: "bunătatea, blândeţea, fapta bună, credinţa, curăţia, înfrânarea" (Gal. 5, 23). La cei mândri nici nu se face pomeneală de aceste lucruri, dar de asemenea nici de manifestarea binecuvântării dumnezeieşti. Cel mândru înaintea oamenilor este mândru şi înaintea lui Dumnezeu. El cu uşurinţă îndrăzneşte să se certe cu Creatorul Său, se supără pe El mai ales atunci când păţeşte ceva rău. Dorinţele celor mândri sunt de a trăi pe pământ ca domni, nederanjaţi de nimeni şi de nimic. Nerecunoaşterea stării de păcat în care ne aflăm face ca atunci când din pricina patimilor noastre, din dumnezeiască grijă şi prin pedagogie divină, Dumnezeu ne loveşte cu necazuri spre a ne smeri, cel mândru este nemulţumit cârtind împotriva lui Dumnezeu. Această cârtire împotriva Dumnezeirii este ca atunci când un vânt neaşteptat de rece strică pomii înfloriţi de primăvară făcând ca aceştia să nu mai dea roade. Asemenea cârtirea strică sufletul celui mândru şi el nu mai dă roadele smereniei. Psalmistul ne învaţă că "adevărul caută Domnul şi răsplăteşte celor ce se mândresc, cu prisosinţă." (Ps. 30, 24). Acest adevăr să îl căutăm şi noi smerindu-ne în fiecare zi pentru a fi sălaş al harului divin pe scara noastră către Împărăţia Cerurilor.