Înţelepciune biblică: Voinţa şi raţiunea
"Căci binele pe care vreau să-l fac, nu-l fac. Ci răul pe care nu vreau să-l fac, iată ce fac!" (Romani 7, 19)
Iată unul dintre cele mai citate versete de câte ori se invocă neputinţa, imperfecţiunea omului. Această viziune a inspirat gândirea conservatoare care, opunându-se unei înţelegeri excesive a libertăţii, a pus preţ pe tradiţie, pe prezenţa Bisericii în societate. John H. Hallowell, profesor la Harvard, a privit acest verset în cadrul unei conferinţe ţinute în anii â30 drept mărturia ciocnirii dintre raţiune şi voinţă. Raţiunea reprezintă capacitatea omului de a distinge binele de rău. Cu ajutorul raţiunii, omul cunoaşte binele. Dar a cunoaşte binele nu este îndeajuns. În egală măsură, este nevoie de a-l alege odată ce a fost cunoscut. Voinţa reprezintă, deci, putinţa de a opta pentru ceea ce s-a cunoscut prin raţiune. Dacă omul este imperfect, unde rezidă imperfecţiunea? În voinţă sau în raţiune? Pentru autorii conservatori, influenţaţi masiv de gândirea creştină, voinţa şi nu raţiunea se face responsabilă de această neputinţă. Faptul că Sfântul Pavel vorbeşte despre om ca făcând răul pe care nu-l vrea demonstrează imposibilitatea atingerii perfecţiunii morale prin propriile eforturi. Voinţa omului trebuie ajutată de harul lui Dumnezeu. "Legea a fost de aceea dată ca să poată fi căutată graţia; iar graţia a fost dată pentru ca legea să poată fi împlinită" (Fer. Augustin). Altfel spus, graţia (harul) vindecă slăbiciunea voinţei în faţa raţiunii. Harul (venit de la Dumnezeu) şi raţiunea (lăsată omului de Dumnezeu) formează legea eternă. Existenţa acestei legi eterne dimpreună cu egalitatea oamenilor în faţa acesteia au inspirat în timpurile moderne democraţia.