Interdisciplinaritatea, o provocare a timpului nostru

Cuvântul înţelepciunii în propovăduire este darul Duhului, arată Sfântul Apostol Pavel, fiind descoperirea omului, dar numai ca dar al lui Dumnezeu. Există o creştere în înţelepciune. Omul trebuie să aibă spirit cercetător, să depună străduinţă - e unul din mesajele pauline care prezintă înaintarea spre Dumnezeu ca pe "o iniţiativă a ambelor părţi, ca pe o sinergie". Mai jos, un interviu cu Florin Caragiu, directorul Editurii Platytera, matematician şi teolog, editor al revistei interdisciplinare "Sinapsa".

Diac. Sorin Mihalache: Domnule Florin Caragiu, prin activitatea dvs. susţinută în plan cultural sunteţi un promotor al interdisciplinarităţii. Dovadă în acest sens stă şi revista pe care o editaţi, "Sinapsa", apărută sub semnul "conexiunilor, interferenţelor, joncţiunilor, intersecţiilor" între "artă, filosofie, ştiinţă, teologie", după cum arată aceşti indicatori de lectură înscrişi pe copertă. Din punctul de vedere al teologului, ce sens şi ce menire s-ar putea atribui interdisciplinarităţii astăzi? Florin Caragiu: Îmi permit să încep prin a cita concluziile unui psiholog, Doru Simion Ogodescu, la rândul său intens preocupat de problema interdisciplinarităţii. Pe acest temei, el e autor al unui model triadic al cunoaşterii şi totodată promotor al ideii de transformare a fenomenului uman într-o problemă centrală a câmpului ştiinţific actual. A afirmat că interdisciplinaritatea ne încurajează să abordăm pe dinăuntru obiectul cunoaşterii şi să pătrundem, chiar parţial, în inima realităţii, acolo unde fenomenele apar intercorelate, unitare, în desfăşurare concomitentă. În acelaşi sens, André Malraux arăta, la vremea sa, că punându­şi probleme despre lume, despre varietatea aspectelor şi despre adâncimea enigmelor ei, omul îşi evidenţiază astfel propriile adâncimi. Om şi lume alcătuiesc o unitate de devenire, o unitate de reacţie, şi nu pot fi concepuţi separat, fapt pe care, de altfel, teologia creştină l-a afirmat substanţial când a raportat ambii termeni la actul creator dumnezeiesc, la creaţia subîntinsă de Logos, ce conferea originara armonie lăuntrică a existenţei. Ce reprezintă fenomenul uman pentru ştiinţa contemporană? Poate fi el abordat prin mijloace propriu-zis ştiinţifice? "Este real ceea ce poate fi măsurat", arăta până nu demult un criteriu care stabilea caracterul ştiinţific - precis, pozitiv - al unei concluzii. Studiul fenomenului uman nu se reduce la astfel de abordări, oricum am privi lucrurile. Mai mult decât atât, imaginea materiei însăşi a început să se sustragă măsurătorilor deterministe în sens "tare", odată cu avansul cercetării în profunzime. Cât de important este omul? Vedem aceasta şi din faptul că fizica cuantică, în contextul aranjamentului experimental, luat ca un tot, fizicianul însuşi trăieşte situaţia când, s-a spus, el nu mai poate fi numai spectator al dramei cunoaşterii, ci şi actor al acestei drame. Intervenţia omului în fenomenul studiat e de natură să influenţeze rezultatele. În acest punct ne confruntăm inevitabil cu o problemă de filosofie, mai precis de gnoseologie, de teoria cunoaşterii, care apreciază că în orice moment noi nu putem cunoaşte, de fapt, fenomene izolate, ci interacţiuni între nivelul obiectiv şi cel subiectiv al realităţii. Filosofia - valorificarea recursului la subiect Aţi atins acum problema rolului filosofiei în cunoaşterea interdisciplinară. Ce ne puteţi spune? Rolul filosofiei e de a valoriza recursul la subiect, acea calitate a cunoaşterii constând în circularitatea ei, prin reflexivitate, prin întoarcere în punctul de pornire care e subiectul, ce nu trebuie să fie exclus din raport. În acest sens, chiar şi o cunoaştere empirică poate nutri precauţii filosofice în exercitarea ei. Sorin Vieru a făcut deosebirea între o cunoaştere empirică şi spiritul empiric, posibil prezent în orice tip de cunoaştere, chiar una pretins religioasă fiind, dacă ajunge să se raporteze la Dumnezeu ca la un obiect livrat în discursuri obiectivante şi chiar reificante. O bună parte din metafizica istorică e impregnată de astfel de referiri. Fapt pentru care, în devenirea filosofiei, s-au adus critici metafizicii. Existenţialismul a fost o astfel de reacţie. Important este să conştientizăm că, dincolo de tema pe care o abordăm (ştiinţifică sau umanistă), există un spirit în care ne exercităm gândirea şi care, asemeni unui diapazon, poate da tonul corect al înţelegerii, dar, mai înainte de toate, al punerii problemei. Într-unul din eseurile scrise de dumneavoastră aţi afirmat despre filosofie că întreprinde o critică a gândirii. De la critica gândirii la critica credinţei nu mai e decât un pas. Cum putem evita, în acest punct, confuziile şi răstălmăcirile? Filosofia, prin critica gândirii la care recurge, e în măsură să tempereze abuzul de încredere în sine al ştiinţei, manifestat printr-un soi de exclusivism, ce este, de fapt, apanajul scientismului, ca ofensivă a metodei. În acest punct, fixat în premise reducţioniste, evident de tip materialist, subiectul şi lumea lui sunt făcute să absenteze. Esenţial în credinţă este însă tocmai universul subiectului. Pornim de aici, activând simţul tainei şi pe cel al posibilului, pentru a întâmpina cum se cuvine cuvântul lui Dumnezeu. Propriu-zis o critică filosofică a credinţei sună ca o contradicţie în termeni, pentru că inima nu poate fi învinsă cu argumentele unei raţiuni reci. Cum poţi contrazice iubirea, când ea însăşi naşte simţul realităţii, al unei alte realităţi, pe deplin posibile, şi chiar trăite la modul virtual sau pregustate, efectiv ca şi cum ar fi aici? În faţa acestui puternic fenomen sufletesc, care este credinţa cu deschiderea ochiului ei lăuntric, filosofia nu a ezitat să se smerească, în multe cazuri. De pildă, atunci când şi-a pus mănuşile fine ale fenomenologiei pentru a atinge ceva extrem de delicat. Oricum, filosofia are în centrul ei omul şi nu trebuie să uite niciodată asta. De altfel, ştiinţa însăşi - mă refer la una din tendinţele ei aproape de noi în timp - reconsideră traseul gândirii asupra fundamentelor, încercând să-l refacă de la complex la simplu, şi nu invers. Simplul se cere să fie judecat în funcţie de sistemul mai complex la care participă, şi nu invers. Acuzând reducţionismul fizicalist, în acest sens, Patrick Suppes afirma despre psihologie că e o ştiinţă tot atât de fundamentală ca şi fizica. "Descoperirea adevărului are nevoie de susţinere participativă" Ce rol au motivaţiile, valorile, credinţa în edificarea unei cunoaşteri complexe, în sensul în care, de pildă, Sfântul Maxim a vorbit de o integrare a cunoaşterilor parţiale, spre descoperirea unor raţiuni dumnezeieşti prezente deopotrivă în lucruri şi în suflete? Sfântul Grigorie de Nyssa a arătat că descoperirea adevărului are nevoie de o puternică susţinere participativă. Motivaţia lăuntrică e cea care propulsează mintea în salturi de idei şi asociaţii psihice, uneori ca într­un proces de creaţie, menit să producă noutate printr-o descătuşare a intuiţiei şi a receptivităţii profunde. Nu-i nevoie să ne întoarcem la Pascal şi la adevărurile inimii, de el amintite, pentru a înţelege ceea ce Einstein însuşi spunea când se referea la geneza adevărurilor ştiinţifice, în mod similar cu cea a creaţiei poetice, ambele procese fiind propulsate iniţial de motivaţia unei "fuziuni mistice cu obiectele experienţei", descoperind astfel un fel de putere constituantă a spiritului, cel ce înglobează în sine universul, fiind concomitent parte a lumii şi cuprinzător al ei. Actualizând, prin purificare, iluminare şi dumnezeiasca împărtăşire potenţele creaţiei sale după chipul lui Dumnezeu, omul îşi poate activa, în cel mai înalt grad, capacitatea sa de participare, în împreună-lucrare cu Dumnezeu, la transfigurarea lumii. Geneza adevărurilor matematice cu siguranţă la aşa ceva trimite, aţi afirmat, având în vedere statutul special al matematicilor printre ştiinţe. Vă rugăm să ne faceţi mai pe înţeles această afirmaţie. De pildă, esteticianul Gyorgy Lukacs a arătat că, până la un punct, obiectul matematicii şi al poeziei coincid ca intenţionalitate. Nu se are în vedere prin ele doar universul obiectiv şi material dat, ci şi, mai ales, un univers sau universurile posibile. Criteriul de existenţă al acestor universuri este coerenţa internă, subîntinsă de firul roşu al intuiţiei. Deci, după unii gânditori, asemănarea fundamentală între poezie şi matematică stă, în primul rând, în caracterul reflexiv al acestor căi de cunoaştere, în aparenţă, atât de diferite. Mai mult decât să dea informaţii despre lumea exterioară, ele scot la iveală imagini ale spiritului uman şi ale uimitoarelor sale posibilităţi. Între acestea, în primul rând, se face trimitere la capacitatea omului de a media între inteligibil şi sensibil, prin logosul său cuprinzător. Tocmai de aceea, în psihologia contemporană a fost introdus un concept precum acela de experiment mintal. El se referă la funcţia matematicii de reconstrucţie în spirit a realului. În această ipostază, matematica actualizează potenţialul de noutate şi de inovaţie al raţiunii umane. "Obiectul este corelativ subiectului" Care este deosebirea între matematică şi poezie? Ce-şi propune să realizeze arta, ţinând cont de diferenţa specifică a valorii estetice? În calitate de poet şi de eseist literar, v-aţi putut forma o opinie aprofundată din interiorul fenomenului. Spuneam într-unul din eseurile mele că dacă filosofia este critica gândirii, atunci arta realizează implicit o critică a participării. Realitatea vizată în artă se constituie la nivel de proiecţie, în funcţie de participare, prin care se creează realităţi virtuale sau posibile la nivel imaginar. Obiectul tinde să devină un corelativ al subiectului. S-a şi vorbit, de altfel, despre importanţa "corelativului obiectiv" în artă. Prin stările sale, subiectul dă naştere la realităţi de coşmar sau, dimpotrivă, la universuri paradiziace. Exteriorul radiografiază interiorul. Se sugerează, astfel, o comunitate de destin a omului cu natura, prin marile proiecţiuni simpatetice. Atitudinea poetică modifică în noi tot circuitul investiţiilor afective, modifică raportul dintre inhibiţie şi excitaţie, dintre realitate şi interpretare, dintre ceea ce este actualizat şi ceea ce este pus între paranteze (după cum se modifică centrul de greutate al interesului şi al valorizării) şi astfel produce pe cale spontană noutate. Esteticienii au făcut şi fac încă deosebire între eul psihologic şi eul poetic. Noutatea nu constă doar în cunoaştere, ci în atitudinea faţă de adevăr, în calitatea reacţiei umane. Prin individualizări, particularizări, cazuistică, punerea în scenă a neobişnuitului, a atipicului, a comportamentului în situaţii-limită, arta accede la ceea ce am putea numi adevăr participativ. Un simplu adevăr-idee poate exista în om ca un corp străin, dacă nu-i încălzit şi înviat prin participare, prin asimilarea lui organică, personală, comunională. "Libertatea ca dar dumnezeiesc este opusul haosului" Care ar fi conotaţia teologică a creativităţii poetice? Ce înseamnă, de fapt, creativitate? În înţelesul cel mai accesibil, înseamnă a crea - ca noutate - o imagine a lumii, nu doar a reproduce ceea ce-i deja dat, preexistent. Bineînţeles, nouă este mai ales calea pe care se obţine o astfel de imagine. Ea nu e dată pur şi simplu ca o fotografie, ci este "creată" şi ea printr-o profundă înnoire a structurii receptive, ce începe să asocieze altfel decât în mod obişnuit lucrurile, înţelesurile şi cuvintele, şi chiar începe să accentueze altfel, în alte ritmuri subliminale. Poezia, s-a spus, arată spre o lume care nu poate exista cu adevărat decât într-o altă realitate (Baudelaire). Ea lucrează, de aceea, cu realităţi intuitive, prefigurative, făcute vizibile prin mijloace create, adică neexistente încă pentru organele de simţ propriu-zise. E o vedere cu imaginaţia. Astfel, avem în faţă o lume cum ar putea fi ea în funcţie de implicarea spirituală a poetului. Cu reperul atitudinii artistice putem lesne înţelege deosebirea între o trăire pur adaptativă, utilitară, şi una creativă, care se sustrage determinismului rigid şi necesităţii naturale, aşa cum există ea după cădere. Adaptarea se raportează la o realitate preexistentă, pe când funcţia creativităţii, la o realitate schimbată, prezentând noutate. Conotaţia teologică a creativităţii poetice rezidă în descoperirea de către om a modului de a practica libertatea. Prin artă se vădesc modurile lui diferite de a reacţiona. Dar mai ales se arată cum totul, în afară şi înăuntru, se poate schimba prin participare, prin credinţă, prin imaginaţie, prin valoarea suferinţei, a rugăciunii, prin calitatea şi orientarea sensibilităţii umane. Sfântul Grigorie de Nyssa a întemeiat nu doar o ontologie, ci şi o teorie estetică implicită, atunci când a aşezat imaginea lumii într-o ecuaţie ale cărei variabile sunt participarea sau, dimpotrivă, înstrăinarea. Participarea are o funcţie constituantă de realitate. Ea antrenează mutaţii în plan obiectiv. Este, acesta, şi mesajul fundamental al ontologiei creştine, prin care existenţa este concepută ca un sistem cu doi vectori ce se mişcă simultan şi unitar, omul şi lumea. Când omul păcătuieşte, lumea în ansamblul ei cade sub moarte. Imaginea ei se întunecă. Căderea sau resurecţia subiectivă sunt inseparabile de o variaţie la nivel de corelativ obiectiv. Criticul Jean Burgos a caracterizat fenomenul artistic ca pe o bruscă şi misterioasă mutaţie a imaginii. În concluzie, foarte pe larg, dacă există un mesaj teologic al artei, acesta vizează în primul rând raportul dintre libertate şi ordine. Frumosul artistic, în chip ideal, trimite spre corelaţia lor armonioasă, arătând că libertatea "lăsată liberă" cu adevărat, ca dar dumnezeiesc, este opusul haosului, dezintegrării. Ce şanse acordaţi unui demers de popularizare a culturii şi ştiinţei adresat credincioşilor practicanţi? Această popularizare poate fi binevenită. De regulă, a face cultură la un nivel foarte specializat comportă riscul supunerii la convenţie şi pe cel al alinierii. Trebuie atins acel punct de receptivitate în care se declanşează nevoia intimă de informare, de cultură, semn de creştere a fiinţei, de asimilare organică a unor informaţii. Metabolismul fiinţei este complex, are nevoie de hrană diversă, are menirea de a metaboliza informaţia cosmică, transformând-o în hrană spirituală. Cu aceasta, revenim la ideea clasică de cunoaştere unită cu înţelepciunea. Platon spunea că orice înţelepciune care este separată de dreptate şi de restul virtuţilor rămâne să fie abilitate, şi nu înţelepciune. Fericitul Augustin, la rândul său, afirma că "sophia" vizează cunoaşterea lucrurilor eterne şi că numai din această perspectivă se poate întemeia orice altă cunoaştere. Cuvântul înţelepciunii în propovăduire este darul Duhului, arată Sfântul Apostol Pavel, fiind descoperirea omului, dar numai ca dar al lui Dumnezeu. Există o creştere în înţelepciune. Omul trebuie să aibă spirit cercetător, să depună străduinţă - e unul din mesajele pauline, care prezintă înaintarea spre Dumnezeu ca pe o iniţiativă a ambelor părţi, ca pe o sinergie. Înţelepciunea teoretică (sophia) şi cea practică (phronesis) se întrepătrund, astfel încât înţelegem mesajul apologetic creştin ca pe o chemare la a întinde punţi de comunicare între diversele limbaje ale umanităţii constituite socio-istoric, pregătind primirea Cuvântului. (diac. Sorin Mihalache, luminaceluinevazut@yahoo.com)