Între două duhuri...

Cea mai cunoscută rugăciune a Postului Mare, zugrăvirea şi, în acelaşi timp, descrierea cea mai potrivită şi recapitulativă a omului în stare de pocăinţă este rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, binecunoscută şi îndeobşte rostită de credincioşi în acest timp pregătitor. Postul Sfintelor Paşti creionează şi reliefează printre multe altele, şi îndrăznesc să cred mai bine ca oricare altă perioadă liturgică, dinamica metanoică umană sau chiar divino-umană, căci, fără ajutorul dumnezeiesc, nimeni nu a devenit din păcătos drept, iar omul simte că nu este în stare singur să o termine cu păcatul (arhimandritul Serafim Alexiev, Comentariu la rugăciunea Sfântului Efrem Sirul). Configuraţia acestei mobilităţi nelipsită, aşadar, de călăuzirea dumnezeiască şi ale cărei pârghii se înrădăcinează adânc în istoria fiinţei noastre, până la clipa creaţiei iubitoare, presupune pe scurt regăsirea propriului echilibru. O misiune deloc facilă, având în vedere că echilibrul fiecăruia dintre noi se impune a fi dobândit într-o fluctuaţie, într-o mişcare permanentă, chiar într-o luptă constantă şi caracteristică persoanei umane - trup şi suflet. Însă, această luptă, departe de a fi sinonimă cu termenul conflict, nu presupune diminuarea rolului trupului, nefiind împotrivă, ci pentru trup, ţinând seama că întreaga fiinţă umană face pocăinţă (Alexander Schmemann). Postul Mare cheamă creştinul la dinamica metaniei ca semn psihosomatic al pocăinţei şi al smereniei, care antrenează omul în totalitatea trăirilor, experienţelor şi reflecţiilor sale.

Creaţia liturgică a marelui teolog sirian propune o dualitate a planurilor sau a duhurilor, posibil de a fi rezumate şi totodată catalogate apoftegmatic în duh(uri) ale răului şi ale binelui. Trândăvia, grija de multe, iubirea de stăpânie şi grăirea în deşert nu primesc simpla denumire de păcat, ci profunzimea repercusiunilor lor asupra fiinţei omului este demascate prin termenul duh, ca unul care surprinde complexitatea răului, dar şi a luptei la care se angajează credinciosul. Din cealaltă perspectivă, duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei presupune integrarea fiinţială a omului într-o atmosferă a harului mângâietor şi a toate plinător al Sfântului Duh. În acest context, perioada postului, în genere, dobândeşte un pronunţat caracter pedagogic-anamnetic, celor păcătoşi înfăţişându-li-se virtutea pentru a tinde spre ea, iar celor virtuoşi evocându-li-se existenţa a ceea ce am numit generic duh rău, pentru a conştientiza în acest fel prezenţa şi necesitatea evitării lui. Peiorativul duhurilor din partea secundă a rugăciunii poate părea la prima vedere diminuat. Însă, în niciun caz, insignifiant. Postul nu presupune şi, mai mult decât atât, nu impune în mod absolut obligatoriu, pentru toţi creştinii care îl respectă, mari şi dure lupte duhovniceşti cu feluriţi demoni care ne împiedică exercitarea propriei noastre vieţi creştine. Nu în sensul că aceste confruntări cu rezonanţe patericale nu ar exista sau nu ar fi apreciate, însă dimensiunea patimilor şi, implicit, a eforturilor de părăsire a lor este acomodabilă fiecărei identităţi personale creştine, sau, dacă vreţi, duhului fiecăruia din noi. Tendinţa este spre vindecarea propriilor patimi, iar nu spre imitarea cu orice preţ şi neţinând cont de particularităţi a dimensiunilor duhovniceşti (dacă îmi este îngăduit termenul) ale altora. Cele două duhuri, bun şi rău, cu toate dezvoltările lor ulterioare, sunt clar opuse. Există însă o singură asemănare între ele, putând fi, în acelaşi timp, şi purtătoarea lor, iar aceasta este persoana umană, chemată la introspecţie (dă să-mi văd greşalele mele) şi ridicare din duh în Duh spre înviere.