Între moştenirea creştină şi islam

A te afla, ca şi creştin, pe pământul binecuvântat al Libanului de astăzi poate însemna nu doar intrarea în contact nemijlocit cu o societate multiculturală şi pluriconfesională, ci, dincolo de toate, şi o întâlnire cu tine însuţi. Între graniţele teritoriale ale Libanului sunt cuprinse şi teritorii străbătute de paşii Mântuitorului Iisus Hristos sau ai Sfinţilor Apostoli, ţinutul Tirului şi al Sidonului având cu precădere o rezonanţă nou-testamentară.

Datorită vecinătăţii cu Israelul, Libanul s-a aflat în permanentă legătură cu evenimentele biblice. Mulţi dintre locuitorii teritoriilor libaneze au devenit creştini, în urma ascultării cuvintelor Mântuitorului. Alţii au fost încreştinaţi de Sfinţii Apostoli sau de trimişii acestora. Misiunea lor a fost mai simplă decât în alte regiuni, deoarece în aceste teritorii se vorbea limba aramaică. Tradiţia Bisericii atribuie încreştinarea teritoriului vechii Phoenice Secunda (Libanesia) unuia dintre cei 70 de ucenici trimişi de Domnul, respectiv Apostolului Quartos, a cărui icoană şi tronează în absida principală a altarului Catedralei ortodoxe "Sfântul Gheorghe" din Beirut. Învecinându-se cu Siria şi Israelul, scăldat de valurile Mării Mediterane, Libanul aparţine, din punctul de vedere al jurisdicţiei bisericeşti, influenţei Patriarhiei Antiohiei, alături de Siria, Iran, Irak şi Kuweit, o patriarhie care se consideră succesoarea comunităţii creştine întemeiate în Antiohia de Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel. Amintit atât în Vechiul, cât şi în Noul Testament, teritoriul Libanului de astăzi îl găsim evocat în Epopeea lui Ghilgameş sau în scrierile lui Homer, în amintirile unor pelerini, în istoria universală, datorită repetatelor invazii musulmane, dar şi în evoluţia fenomenului cruciadelor, păstrându-se până astăzi diverse vestigii în acest sens. Marcat de-a lungul vremii de conflictul arabo-israelian, de atacuri teroriste, de crizele politice ale perioadei războiului interetnic din 1975-1990, Libanul a devenit astăzi o ţară înfloritoare, o zonă cu risc moderat de instabilitate în Orientul Mijlociu. Libanul şi Ţările Româneşti A te afla, ca şi român, în Libanul de astăzi îţi poate oferi şansa de a rememora evenimente deosebite petrecute pe plan bisericesc între naţiunile noastre. Te poate duce gândul la patriarhul Macarie III Zaim, care, sub Matei Basarab şi Vasile Lupu, între 1652 şi 1659, a poposit în Ţările Române. În 1668, patriarhul amintit a sfinţit, în Duminica Tuturor Sfinţilor, alături de alţi ierarhi, actuala Catedrală patriarhală de la Bucureşti. De asemenea, ţi-ai putea aminti că, în 1701, în timpul prezenţei în Ţara Românească a Patriarhului Atanasie III Dabbas, la rugămintea sa, domnitorul Constantin Brâncoveanu tipărea la Snagov prima carte liturgică în limba arabă, "Liturghierul greco-arab". Acelaşi domnitor avea să trimită la Alep, prin patriarhul pomenit, prima tiparniţă cu slove arabe, tiparniţă care, după 1724, a funcţionat în cadrul renumitei Mănăstiri de la Balamand. Nu în ultimul rând, ca şi român, ai putea să nu treci cu vederea peste faptul că, în 1959-1990, în Liban, a trăit, a propovăduit şi predat în sistemul universitar renumitul cărturar şi părinte Andrei Scrima. Personalitate evocată adesea în întâlnirile avute pe perioada şederii mele în Liban (4-12 decembrie 2010), fost vieţuitor şi duhovnic al Mănăstirii "Sfântul Gheorghe" de la Deir el Harf, părintele Andrei Scrima este considerat astăzi unul dintre pilonii principali ai revigorării monahismului libanez, dar şi "una dintre cele mai luminate minţi ortodoxe ale secolului XX", după cum îmi mărturisea Mitropolitul Muntelui Liban, Înalt Preasfinţitul George Khodr, unul dintre cei mai cunoscuţi teologi ai Patriarhiei Antiohiei. Ca ardelean, ai putea să nu treci peste faptul că, în 1668, mitropolitul Sava Brancovici avea să slujească la Moscova, într-un sobor panortodox, cu patriarhul Macarie III Zaim, sau peste faptul că, la 21 octombrie 1950, mitropolitului Nicolae Bălan i se decerna cea mai mare distincţie a Patriarhiei Antiohiei, Ordinul "Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel". Mai aproape de noi, ai putea să-ţi aduci aminte că, în 1993, la Balamand, mitropolitul Antonie Plămădeală reprezenta cu succes Patriarhia Română la Dialogul oficial dintre Biserica Ortodoxă şi cea Catolică, prestaţia avută impunându-l ca o voce de substanţă în Panortodoxia contemporană. Muntele sfânt din Liban Străbătând Libanul de astăzi, nu poţi să nu rămâi fascinat de frumuseţea ansamblului de clădiri ce compun Mănăstirea Balamand, cu o istorie ce datează din secolul al XII-lea şi cu o plasare geografică deosebită, iniţial numită "Belmont" - "colină frumoasă", ce îţi permite să priveşti atât luciul Mediteranei, cât şi plantaţiile de măslini din zona Al-Kurah sau plasarea la orizont a oraşului Tripoli, al doilea ca însemnătate şi mărime, după Beirut. Alăturat mănăstirii, se află renumitul Institut Teologic "Sfântul Ioan Damaschin" de la Balamand. Parte a Universităţii "Balamand", Institutul Teologic constituie astăzi spaţiul în care sunt formaţi clericii şi teologii Patriarhiei Antiohiei din întreaga lume. Cu un corp profesoral omogen, cu un decan nou în persoana Preasfinţitului Ghattas Hazim, Institutul Teologic de la Balamand îşi propune să fie mai aproape ca niciodată de Tradiţia autentică a Bisericii Ortodoxe, evitând derapajul unui ecumenism lipsit tot mai mult de substanţă şi omogenitate fecundă. Fără confortul unor lavre atonite sau autohtone, mănăstirile ce împânzesc Muntele Liban de astăzi, continuatoare ale vechilor vetre de sihăstrie din Biserica primară, care au existat pe aceste locuri, duc mai departe spiritul autentic al monahismului primar, în forma lui cea mai ascetică şi echilibrată, totodată. Fie că ne referim la Mănăstirea "Sfântul Gheorghe" de la Deir el Harf, la Mănăstirea "Sfinţilor Arhangheli" din Başkenta sau la Mănăstirea "Sfântul Iacob" de la Hamatura, ca să enumerăm doar câteva, nu poţi să nu rămâi impresionat de felul cum vieţuirea ortodoxă autentică poate fi altoită chiar şi într-un mediu majoritar musulman. Vestiţii "cedri ai Libanului" Apoi, nu poţi părăsi Libanul fără să străbaţi străzile încărcate de parfum istoric ale Beirutului, capitala ţării, un oraş cosmopolit, plin de culoare, care şi-a căpătat pe drept cuvânt supranumele de "Parisul Orientului". Deşi un oraş modern, majoritar musulman astăzi, în Beirutul de altădată s-au scris pagini de istorie creştină universală. Aici a învăţat şi propovăduit Sfântul Grigore Taumaturgul, clădirea şcolii sale fiind în apropierea razei teritoriale a Catedralei ortodoxe "Sfântul Gheorghe". Aici a compus imne sfinte, a teologhisit şi slujit Sfântul Roman Melodul, într-o biserică aflată la temelia catedralei amintite. Tot aici, în Beirut, tradiţia Bisericii plasează episodul omorârii balaurului de către Sfântul Mucenic Gheorghe, balaur care înspăimânta populaţia cetăţii, fapt petrecut la vărsarea râului Beirut în Marea Mediterană. Pentru oricine a păşit pe pământul Libanului, pentru oricine o va face de acum încolo, este imposibil să nu-i rămână în suflet senzaţia atingerii de un loc fermecător al Orientului Mijlociu, un tărâm scăldat de apele Mării Mediterane, cu o spiritualitate aparte, cu oraşe-port de pe vremea fenicienilor şi romanilor, cu munţi şi văi pitoreşti, presărate, pe alocuri, cu cedri... cu vestiţii "cedri ai Libanului" la care făcea adesea referire şi Profetul David în Psaltirea sa.