Învăţarea cititului prin sunete

În mod obişnuit, un copil de 6-7 ani învaţă să citească fără dificultate. Dar aproximativ 10% dintre elevi (dintre care 75% băieţi şi 25% fete), deşi inteligenţi şi neavând nici o deficienţă senzorială, nu reuşesc să citească sau să ortografieze în mod corect, în pofida eforturilor lor şi ale învăţătorilor: inversează silabele (caramad în loc de camarad, vâstră în loc de vârstă etc), se poticnesc la cuvinte simple, omit mai multe părţi ale cuvintelor, iar literele şi cifrele nu sunt pentru ei decât nişte forme. Ce se întâmplă, aşadar, la nivelul creierului acestor copii? Psihologia numeşte această dificultate de învăţare şi decodare a cuvintelor scrise dislexie şi este clasificată în categoria tulburărilor de limbaj.

Însuşirea cititului Dacă, în general, pentru copiii normali, învăţarea literelor în clasa I sau chiar mai devreme este ca şi condusul unei maşini (trebuie să executăm automat, din reflex, zeci de operaţii în acelaşi timp: concentrare, recunoaştere, înţelegere, comparare, stocare şi coordonare a mişcărilor ochilor), pentru copilul dislexic, cititul constituie o adevarată provocare. În procesul învăţării sonore şi a scris-cititului, la omul normal are loc o permanentă raportare a imaginilor auditive la imaginile vizuale şi invers, o decodificare a sunetelor în litere scrise. Pe măsură ce copilul învaţă şi recunoaşte literele, citirea devine un proces automat. Pentru copiii cu dislexie, citirea se face altfel: aceştia au probleme în a decoda formele şi au, deci, probleme în învăţarea cititului şi a scrisului ortografic, care devine încetinit şi inexact. Originar neurologică şi genetică, dislexia poate fi explicată prin faptul că persoanele care suferă de această boală procesează informaţia în altă zonă craniană decât persoanele normale. Unele cazuri de dislexie se ameliorează spontan, la vârsta de opt-nouă ani. La reeducare se poate recurge indiferent de vârstă. Scopul nu este o nouă învăţare a cititului, ci modificarea sistemului de gândire al elevului: trebuie învăţat să-şi organizeze spaţiul şi timpul prin exerciţii adecvate. Posibilităţile copilului de 6 ani de a-şi însuşi scris-cititul se datorează şi condiţiilor moderne (cărţi colorate pentru copii, emisiunile de radio şi TV), care îi creează un fond aperceptiv şi îl sensibilizează pentru activitatea şcolară, dobândind multe cunoştinţe din domenii diferite şi crescând interesul faţă de evenimentele din lumea înconjurătoare. Dislexia poate implica atât simţul văzului, cât şi pe cel al auzului În 2005, în jurnalele de psihologie se menţiona optimist că cercetătorii de la Universitatea din Oxford au descoperit gena (denumită KIAA0319) care afectează cortexul cerebral, cauzând astfel dislexia. Astăzi, cercetătorii au mers mai departe, dorind să observe ce se întâmplă cu creierul unui copil dislexic în timpul activităţii de citire a unui text. Un rol hotărâtor în limbajul scris-citit îl joacă percepţia vizuală. Prin intermediul ei are loc diferenţierea şi identificarea semnelor grafice şi, totodată, stabilirea de legături între aceste semne şi elemente sonore ale vorbirii orale. Însă, fără simţul auzului, acest proces nu este întregit. Prin intermediul auzului se realizează analiza şi sinteza vorbirii orale (intensitatea, frecvenţa, succesiunea sunetelor şi cuvintelor) şi, apoi, integrarea acestora în configuraţii fonetice unitare. În baza acestei idei, cercetătorii de la Universitatea din Wake Forest din SUA susţin că dislexia trebuie vazută ca o problemă a procesării imaginii şi sunetului de către creier, şi nu doar ca o simplă problemă a decodării cuvântului scris. Dislexia a fost văzută pentru prima dată ca o deficienţă multisenzorială. Pentru a demonstra această afirmaţie, cercetătorii au recurs la efectuarea unui studiu experimental format dintr-un grup de 36 de persoane cu dislexie şi 29 de persoane normale, aceştia fiind supuşi unui test de abilitate prin care trebuiau să precizeze ordinea în care apăreau două semnale luminoase de la două surse. Participanţii stăteau în faţa unui monitor şi apăsau un buton prin care raportau percepţia lor. În ambele grupuri, sunetele prezentate prin intermediul căştilor au dus la creşterea performanţei. Când luminile erau însoţite de sunet, participanţii se descurcau mai bine la discriminarea luminilor prezentate apropiat ca timp. Pentru participanţii fără dislexie, sunetul trebuia să aibă loc la un interval de 150 de milisecunde de semnalul luminos pentru a obţine un astfel de beneficiu. Intervalele mai lungi nu produceau nici o schimbare pozitivă. Subiecţii cu dislexie, pe de altă parte, obţineau performanţe chiar şi cu întârzieri ale sunetului de 350 de milisecunde. În esenţă, creierul contopeşte evenimentele care au avut loc la scurt timp unele după altele, iar, pentru dislexici, fuziunea părea să aibă loc după perioade de timp mai lungi decât cele înregistrate în cazul persoanelor ne-dislexice. Cercetătorii cred că această diferenţă de timp este problema fundamentală a dislexicilor atunci când vor să înveţe să citească. Citirea timpurie implică armonizarea dintre ceea ce vedem şi ceea ce auzim. Dar, în cazul dislexicilor, acest proces este întrerupt: imaginile şi sunetele nu se sincronizează. Noile cercetări ale Universităţii Stavanger din 2007 sugerează că dificultăţile copilului dislexic par să aibă originea în disfuncţia fonologică: dislexicii au probleme în transformarea sunetelor în litere. Trainingul sunetului Neurologii cognitivişti, care monitorizează activitatea creierului, au descoperit că, în general, copii cu dislexie sunt adesea incapabili de a procesa sunetele ce se schimbă repede în limbajul vorbit/oral. Trainingul sunetului dedicat învăţării copiilor de a procesa mai bine aceste sunete le îmbunătăţeşte capacitatea de manipulare a cuvintelor şi a componentelor fonetice, ducând la o citire mai bună. Ipoteza că dislexicii au o problemă în procesarea sunetului a fost introdusă de prof. dr. Paula Tallal, de la Universitatea Rutgers, în anii 1970, dar nu a fost niciodată testată folosind scanări ale creierului. În 2007, Nadine Gaab (Laboratory of Cognitive Neuroscience at Childrenâs Hospital Boston) a utilizat un aparat specializat în scanarea funcţională a creierului pe baza rezonanţei magnetice (fMRI). Acesta a fost folosit pentru a examina creierul unor copii cu vârste între 9-12 ani, împărţiţi în 2 grupe: copii dislexici şi copii normali. Copiii ascultau în căşti două tipuri de sunete: unele ce se schimbau rapid şi altele care se schimbau mai încet, lent. Aceste sunete nu reprezentau un limbaj, dar semănau cu modelele vocale regăsite în vorbire. La copiii normali, s-a putut observa că 11 arii ale creierului deveneau mai active când aceştia ascultau cuvintele în ritm alert, în timp ce, la cei dislexici, activitatea creierului nu prezenta nici o modificare. În prezent, dr. Gaab investighează procesarea schimbării rapide a sunetului de către muzicieni, pentru a ajuta la tratarea copiilor dislexici: „Dacă muzicienii obţin performanţe mai bune în abilitatea de procesare rapidă a sunetului, iar noi avem nevoie de aceste abilităţi pentru a citi, de ce să nu încercăm trainingul muzical cu acei copiii care sunt dislexici şi să investigăm dacă nu cumva acesta le îmbunătăţeşte capacitatea de a citi?“.