Invidia
Invidia este opusă dragostei. Cele două nu pot coexista. Invidia strică dragostea și bunătatea. Invidiosul se simte bine numai când alții suferă. Invidiosul se bucură de insuccesele altora și se amărăște de reușitele lor. El vrea să-l vadă urât pe cel plăcut la înfățișare, sărac pe cel bogat, lipsit de înzestrare pe cel talentat. Prețul plătit de cel robit invidiei este unul greu: viață neliniștită, incapacitatea de a iubi pe ceilalți, nerecunoștința...
Într-o rezervă de spital cu două locuri zăceau doi oameni bolnavi incurabili, pe paturi identice, cu aceeași afecțiune. Singura diferență era aceea că unul se putea uita pe fereastră, iar celălalt nu, în schimb, lângă acesta din urmă era butonul care alerta asistenta de gardă. A trecut vremea, anotimp după anotimp. Cel care zăcea lângă fereastră îi povestea vecinului tot ce vedea: ploaie, zăpadă, soare, pomii ba acoperiți cu dantelă pufoasă de zăpadă, ba cu rouă ușoară de primăvară, ba împodobiți cu strai de verdeață sau cu cel galben-purpuriu de rămas-bun al toamnei...
Bolnavului de la fereastră i s-a făcut rău într-o noapte. L-a rugat pe celălalt să cheme asistenta, însă vecinul său, înrăit, nu l-a ascultat și nefericitul a murit. În ziua următoare, în cameră a fost adus alt pacient. Veteranul salonului s-a folosit de prilej și a rugat să fie mutat la fereastră. Atunci a văzut în sfârșit că fereastra dă spre un perete cenușiu care ascundea restul lumii de afară. A tăcut ce a tăcut, după care i-a zis noului vecin: „Dacă o să mi se facă rău noaptea, să nu chemi asistenta...”
Unde îl duce pe om invidia?
Mecanismul apariției sale în suflet e simplu: văzând un om care o duce bine, invidiosul mai întâi își dorește același lucru pentru sine însuși, dar când înțelege că acest vis este irealizabil, ajunge să-și facă rău sie însuși, din egoism și încredere fără limite în sine. Invidiosul nu suportă binele făcut de cel invidiat de el, fiindcă aceasta i-ar știrbi păruta lui superioritate.