Învierea lui Lazăr, anticiparea învierii noastre

Data: 07 Aprilie 2017

În calendarul liturgic al Bisericii celei dreptmăritoare şi mărturisitoare a Învierii, în sâmbăta de dinaintea intrării triumfale a Domnului în cetatea Ierusalimului, se face amintirea minunii învierii lui Lazăr din morţi.

Starea generală a o­mu­lui contemporan este marcată de su­fe­rinţe care culmi­nea­ză cu moartea – de faptul că se propagă prin toate mij­loa­cele o cultură a răului şi a mor­ţii, a realităţilor tragice marcate de morţi violente, năprasnice sau urmare a unor boli incurabile, manifestate la vârste foarte tinere, a lacrimilor des­păr­ţirii de cei dragi. Biserica ne aşază înaintea ochilor noştri această minune, care a cutre­mu­rat profund contemporanii, sinedriul fariseilor şi sadu­chei­lor, care au hotărât moartea Dătătorului vieţii, Hristos-Dumnezeu. Sfinţii evanghelişti sinoptici nu menţionează acest eveniment, ci relatează în termeni eshatologici evenimentul ultimei intrări în cetatea Ie­ru­salimului. Singur evanghelistul iubirii, Ioan, îi dedică un ca­pitol întreg, parcurgând eta­pizat şi cronologic felul în care s-a ajuns la moartea prietenului Domnului, Lazăr, fratele Martei şi al Mariei, în casa că­ro­ra adesea intra Domnul în că­lătoriile Sale spre Ierusalim. Şi astăzi, ruinele fostei case în care Domnul îşi găsea liniştea, după oboseli epuizante în Beta­nia, demonstrează o oarecare poziţie socială deosebită a lui Lazăr, dar şi un caracter ospitalier.

Sfântul Evanghelist Ioan descrie cu amănunte pline de emoţie şi cu un evident realism boala grea a lui Lazăr, boală care i-a provocat moartea. A­flând despre suferinţa priete­nu­lui Său, Lazăr, Mântuitorul dezleagă, în acest caz, taina neînţeleasă şi trăită dramatic de către surorile lui: „Această boală nu este spre moarte, ci pentru slava lui Dumnezeu ca, prin ea, Fiul lui Dumnezeu Să se preamărească“ (Ioan 11, 4). Astfel, constatăm aspecte divergente, care surprind acelaşi eveniment. Nouă, oamenilor muritori, marcaţi de tragedia şi spectrul morţii, ne este greu să percepem în profunzime adevă­rata faţă a celor care se petrec cu noi şi în viaţa noastră.

„Cel ce crede în El, chiar dacă va muri, va trăi“

Pentru ca lucrurile să se petreacă după rânduiala lor tai­nică, Domnul nostru întârzie două zile în localitatea în care se afla, apoi vorbeşte ucenicilor Săi despre adormirea lui La­zăr, sinonimă cu moartea. Re­fe­rirea Mântuitorului la ador­mi­rea lui Lazăr nu presupune că moartea acestuia ar fi fost o moarte ipotetică. În cazul de faţă, Cel ce este Învierea şi Viaţa consideră despărţirea sufletului de trup adormire, pentru că în curând urma să revi­nă la viaţa cea de fiecare zi.

Învierile săvârşite de Dom­nul, menţionate de către evan­gheliştii sinoptici – „fiicei lui Iair“ (Luca 8,41-56), „a tânărului văduvei din cetatea Nain“ (Lu­ca 7,11-17) –, s-au petrecut spontan şi direct. Acum, minunea urmează a se face în ur­ma unui plan prin care Dum­ne­zeu, Dătătorul Vieţii, anticipa apropiata lui biruinţă asupra morţii întregii omeniri prin Învierea Sa.

La afirmaţia directă „Lazăr a murit“, aplecat spre îndoială, Toma apostolul se resemnează cu gândul că ar putea şi el îm­părtăşi aceeaşi soartă. Nu aş­teaptă o minune, ci înfricoşat ca şi toţi ceilalţi apostoli, la gân­dul revenirii în Ierusalim, unde îi aştepta ura şi răutatea care mer­geau spre moarte, ac­cep­tă cu seninătate moartea a­lă­turi de Domnul Său. Cuvin­te­le lui exprimă o mare capaci­tate de su­ferinţă, finali­zată cu re­sem­narea omenească: în definitiv, toate se termină cu sfâr­şitul vie­ţii pământeşti – moartea.

În casa lui Lazăr era spectrul morţii şi al durerii. Mulţi iudei îşi arătau compasiunea prin gestul de a fi cu surorile lui, mângâindu-le. Moartea des­parte şi uneşte, trezeşte ma­nifestări diferite ale oamenilor şi uneori chiar schimbă vieţi în­depărtate de Dumnezeu.

Venirea Domnului în Beta­nia a făcut ca Marta, sora lui Lazăr, să-L întâmpine cu dure­re în suflet, dar şi cu oarecare nuanţă de reproş: „Doamne, dacă ai fi fost aici, fratele meu n-ar fi murit“, urmată de o nezdruncinată mărturisire a cre­dinţei: „Acum ştiu că orice vei cere de la Dumnezeu, Dumne­zeu Îţi va da“ (Ioan 11, 22).

În ciuda realităţii tragice pe care o trăia de patru zile – Lazăr murise, era îngropat, corpul lui intrase în descompunere –, nu se îndoieşte de pu­terea dumnezeiescului Învăţă­tor: „Fratele tău va învia!“ (Ioan 11,23). Cuvintele sunt o mângâiere în faţa morţii, însă timpul învierii este centrat în ziua cea de apoi, ultima zi a is­to­riei, când Dumnezeu va tri­mi­­te pe îngerul Său şi „cei morţi vor învia“ (I Tesaloniceni 4, 16).

De această dată, ziua de apoi va deveni ziua prezentă în care „cel ce crede în El, chiar dacă va muri, va trăi“ (Ioan 11,26), El identificându-se cu puterea de viaţă dătătoare, care va înfrânge spectrul mor­ţii. Pentru a înţelege această tai­nă, Marta va trebui să măr­turisească puterea cre­dinţei ei. De aceea, Domnul o întreabă, provocând-o: „Crezi tu aceas­ta? Ca şi oarecând, pe drumul către Ierihon, l-a întrebat pe omul orb dacă crede că Hristos îi poate redeschide ochii“ (Luca 18,42). „Da, Doamne, Eu am vă­zut că Tu eşti Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Care a venit în lume“ (Ioan 11, 27). Această măr­­turisire a dumnezeirii Mân­­­­­tuitorului a fost făcută pu­blic de către o femeie aflată în lu­­mea realistă a durerii şi a spe­­ranţei, a morţii, dar şi a vie­ţii. Împreună cu bărbatul ei, femeia a căzut, cunoscând moar­tea. Acum, tot cu el, este che­ma­tă la mântuire. Ceea ce a măr­­turisit Marta va accelera să­vârşirea minunii care va des­co­peri celor prezenţi dumne­zei­rea Mântuitorului Iisus Hris­­­tos, anticipând biruinţa Lui definitivă asupra morţii. Mul­­­te chipuri de femei evla­vioa­se „L-au urmat pe Mântui­to­rul“(Luca 8,1-3), însă doar a­ceasta s-a învrednicit a măr­tu­risi iden­titatea Lui, combătând peste veacuri spusele ereticilor care au atacat credinţa Bise­ri­cii, până în zilele noastre. Che­mând-o şi pe sora ei, Maria, a­ceas­ta cade la picioarele Dom­nului, mărturisind plină de du­re­re, cu lacrimi: „Doamne, dacă ai fi fost aici, fratele meu n-ar fi murit!“ (Ioan 11,32).

Domnul, în faţa durerii şi a lacrimilor, a suspinat, iar apoi a plâns. Ca şi în faţa cetăţii Ierusalimului, lacrimile Dom­nu­lui anticipau tragedia existenţei umane neascultătoare şi purtătoare de necredinţă, opa­că la chemarea Domnului, mer­gând pe calea suferinţei şi a morţii. Viitorul ei va fi cel al la­cri­milor. Cetatea Ierusalimu­lui primea o ultimă chemare, în­să rămâne indiferentă şi res­pin­gă­toare la iubirea compăti­mi­toare a Domnului. „Unde l-aţi pus?“ (Ioan 11, 34)„Doamne, vi­no şi vezi!“ Oare nu ştia Cel ce stă­pâneşte peste cei vii şi cei morţi unde se află Lazăr? Însă ca om a întrebat, iar ca Dum­ne­zeu l-a în­viat. Omul pune în­tre­bări la care aşteaptă răs­puns. Deseori, răspunsul este nesatis­fă­cător. Cele omeneşti se împle­tesc în minunea de faţă cu cele dumne­ze­ieşti, toate minunile Domnului fiind teandrice. Poate nicio minune a Dom­nului nu evi­denţiază u­ni­rea Sa ipostatică şi consecin­ţele ei în persoana Sa. Cele dumnezeieşti s-au unit cu ce­le ome­neşti, ambele firi fiind pre­zente în persoana Lui isto­rică. Îm­pre­u­nă cu oamenii a vie­ţuit, dar nu a în­cetat a rămâne ceea ce era îna­inte de întrupare – Dum­nezeu.

La fel şi noi „vom ieşi din mor­minte, u­nii spre în­vierea vieţii, iar alţii spre în­vie­rea osândirii“

În faţa întunericului şi a mor­mântului rece în care La­zăr intrase în descompunere din cele din care fusese alcă­tuit, Dom­nul porunceşte: „Ridi­caţi piatra!“(Ioan 11, 38). Cum­plita realitate a morţii îi apare Domnului foarte dureroasă, deoarece cel mort era pentru El o persoană dragă. Înainte de a învinge moartea lumii prin crucea Sa, Domnul lua din nou contact cu realitatea înfricoşă­toa­re care-i desparte pe oameni unii de alţii. Femeile devotate, purtătoare de mir, în diminea­ţa Învierii, se vor întreba: „Cine ne va ridica piatra de deasupra mormântului?“(Marcu 16, 3). Acum, Domnul porunceşte ca piatra să fie înlăturată. Slava de care se vor învrednici cei prezenţi să o vadă va fi minu­nea învierii lui Lazăr, care va anticipa biruinţa Lui asupra morţii, dar şi a învierii finale, care va deveni completată de „un cer şi un pământ nou, unde moarte nu va mai fi“ (Apoca­lipsa 21, 1-4).

În faţa mormântului în care de patru zile se află fără viaţă Lazăr – un simbol al mormântului ce cuprinde generaţii în­tregi care, trecând pe acest pă­mânt, şi-au găsit odihna şi li­niştea finală în pământ –, Iisus, Domnul vieţii, ridică ochii spre ceruri, rostind o rugăciune de mulţumire către Creatorul lumii. Creator care nu a voit moar­tea, dar care trebuia în faţa mulţimii să prea­mă­rească şi să certifice pe Fiul Său Cel veş­nic, pe care L-a tri­mis în lu­me să o izbăvească de frica şi de tirania morţii. „Pă­rin­te, îţi mul­ţumesc că M-ai ascultat! Eu ştiam că întotdeauna Mă as­culţi, dar pentru mulţi­mea care stă de faţă am zis, să creadă că Tu M-ai trimis!“ (Ioan 11, 41-42).

Minunea învierii din morţi a lui Lazăr va avea un ultim fundament – de a chema pe cei de a­tunci, ca şi pe cei de astăzi, să creadă că Iisus este Dumnezeu, „Cel ce a venit şi lumea a mântuit-o, iar crezând, să aibă via­ţă în numele Lui“ (Ioan 20, 31). „La­­zăr este chemat după numele lui, Păstorul cel bun cu­noaş­­te oile Sale“ (Ioan 10, 14), „aşa va fi şi la învierea cea de obşte, când toţi vom auzi glasul Lui şi vom ieşi din mor­minte u­nii spre în­vierea vieţii, iar alţii spre în­vie­rea osândirii“ (Ioan 5, 29).

Spre deosebire de alte în­vieri pe care le-a săvârşit Dom­nul, acum va striga cu glas mare, ca anticipare a luptei pe care o va purta cu moartea noas­tră, singura diferenţă fiind că aceasta din urmă va fi pentru totdeauna biruită. La auzul strigării Domnului, cel mort se reîntoarce la viaţă. Elementul cel mai convingător al faptului că era mort şi nu în sincopă, aşa cum vor renega duşmanii şi ereticii Adevărului Hristos, este faptul că intrase în descompunere, fiind legat de picioare cu fâşii de pânză.

Lazăr a revenit la viaţă, iar Domnul şi-a arătat dumne­zeirea Sa, încât minunea a creat reacţii contradictorii. U­nii de faţă au crezut în El, au în­ceput să-L urmeze. Alţii, deşi au văzut minunea, s-au în­drăcit fiind cuprinşi de ură şi invidie. Ca mulţi semeni contemporani posedaţi şi satani­zaţi, au înştiinţat membrii instanţei de judecată iudaice, Si­ne­driul, care avea în componenţa lui 71 de membri. Evi­denţa minunii nu putea fi nega­tă, o văzuseră mulţi, Lazăr acum era viu, vorbea, trăia, dădea mărturii despre moartea prin care trecuse. Acum i-a neliniştit faptul că Mântuito­rul, prin minunile Sale, pune în pericol existenţa statală: „Ce facem? Omul Acesta face multe minuni? Dacă-L lăsăm aşa, toţi vor crede în El şi vor veni romanii şi ne vor lua ţara şi neamul“ (Ioan 11, 48). Dar mai e­xis­ta atunci statul iudaic independent? Nu era o provincie a marelui imperiu roman? Ce să mai atenteze la fiinţa statală care nu mai exista?

Argumentul sinedriştilor es­te specific discipolilor diabolici, ca­re mereu au venit cu teorii min­ci­noase, perfide, atacând cre­­­din­ţa mântuitoare ortodoxă şi Bise­ri­ca Mântuitorului, care mereu suferă duşmănia, ura şi ipocri­zia diavolului ce vorbeşte prin gura lor. Rezolvarea a venit din partea arhiereului corupt şi josnic, Caiafa: „Este mai bine şi de folos să moară un om pentru po­por, decât să piară tot neamul“ (Ioan 11, 50). Fără să-şi dea sea­ma, acesta, vorbind, a anticipat condam­narea la moarte a Dom­nu­lui. Din ziua aceea, „s-au ho­tă­rât să-L omoare“ (Ioan 11,53), dar nu numai pe Dom­nul nostru, ci şi pe Lazăr, care, prin simpla lui prezenţă, amin­tea tuturor de biruinţa asupra mor­ţii Lui (Ioan 12, 10).

Cu toţii am pierdut câte un Lazăr drag din familie

Atitudinea ostilă, luptătoare împotriva evidenţei, dorinţa de a nimici orice urmă care mărtu­ri­sea această minune se vor perpetua de-a lungul istoriei. Bise­rica cea adevărată, în smerenie, discretă şi luptătoa­re va fi mereu acuzată, supusă in­fa­miei. De la vechii filosofi păgâni Cels, Crescens şi până la temuţii susţinători ai libertinajului şi imoralităţii Voltaire, Mon­stes­quieu, promotorii ideologiilor morţii ai veacului trecut, materializate în sistemele nazist şi comunist, care au decimat tot ceea ce li se părea deranjant. Astăzi se continuă aceeaşi luptă perfidă, mincinoasă, josnică, bine sus­ţinută fi­nanciar, împotriva eviden­ţelor Adevărului – Hris­tos Dum­nezeu şi Biserica Lui. Se caută defăi­marea, calomnia, acu­zaţia şi distorsionarea îm­po­triva evidenţei.

Astăzi există câte un Lazăr mort în fiecare familie, având a­mintirea pierderii celor dragi. E­vanghelia învierii lui Lazăr, ca­re este solicitată a se citi la in­tra­­rea convoiului mortuar în ci­mi­­tir, confirmă trei lucruri clare:

Moartea ne înconjoară zilnic, răpind dintre noi pe cei dragi, pe care nu-i mai întâlnim. Despărţirea aceasta cre­ea­ză stări tensionate, pline de durere, lacrimi şi neputinţă.

Realitatea morţii este un memento, o privire a propriei vieţi. Ce se va întâmpla cu noi după ce vom părăsi această lume, ce vom răspunde când vom fi chemaţi pe nume, aşa cum a fost chemat Lazăr? Oare ne-am gândit vreodată la acea zi, care este înfricoşătoare? Cu ea se sfârşesc toate ale acestei lumi pentru noi, începe marea taină a vieţii de dincolo.

Învierea lui Lazăr descoperă identitatea Mântuitorului Iisus Hristos, care, Dumnezeu fiind, stăpâneşte viaţa şi moartea, care primeşte pe oricine s-a ostenit în această viaţă pentru El, mângâindu-l şi aşezându-l acolo unde nu mai există du­rere, întristare sau suspin.

În preajma apropiatei şi ultimei Intrări a Domnului în Ierusalim, mulţimea, ţinând seama de atitudinea ostilă a clasei politico-clericale faţă de Mântuitorul, „a venit să-L va­dă şi pe Lazăr cel înviat“ (Ioan 12, 9), ba chiar păgâni eleni au dorit să vadă „chipul cel nemuritor al lui Iisus“ (Ioan 12, 21), „icoana veşnică a Tatălui celui nevăzut“(Coloseni 1, 16).

Valul de entuziasm va stăpâni ziua intrării ultime a Domnului în Ierusalimul pă­mân­tesc. Locuitorii îşi aşter­neau hainele pe unde avea să vină Domnul, alţii ţineau în mâini ramuri de finic şi strigau: „Osana! Mântuieşte-ne!“ (Matei 21, 9). Pace în cer şi slavă întru cei de sus! Minunea învierii lui Lazăr a continuat să provoace stări diverse, de la entuziasm, la dispreţ, de la ui­mire, la invidie, de la admi­raţie, la negare. Totuşi, Dom­nul intră pentru ultima dată în acest Ierusalim ucigaş de proroci, pământesc, însetat de sânge, cetate a noului Împărat şi destinat distrugerii fiecărei pietre ce-l alcătuia. El vine umil, şezând pe asin – imagine a Sfintei Biserici Ortodoxe, umilită de stăpânirile păgâne, criminale şi duşmănoase, care, ca şi dumnezeiescul ei Înteme­ietor, vesteşte împăcarea omului cu Dumnezeu prin taina po­căinţei şi a iertării, a schim­bării vieţii şi alegerii căii ce du­ce la viaţa cea veşnică.

Mulţimea prezentă la săr­bătoare în această zi, venită din întreg Imperiul Roman, simboliza apropiata zi a biruinţei morţii şi a intrării în Ieru­salimul cel ceresc. Acum va începe lupta între cel pământesc şi cel ceresc, între cele trecătoare, legate de privilegiile unei lumi aflate în continuă prefacere, schimbare, dăinuire în rău şi între o lume biruitoare prin cruce şi prin credinţă. Minunea învierii lui Lazăr ne aminteşte mereu de acea zi în care vom fi chemaţi, fiecare după numele nostru: Vino la viaţă, scoală-te din uitare şi necredinţă, apropie-te de Domnul nostru, Cel ce a biruit moartea, caută-L şi-L vei găsi. Găsindu-L, pentru tine va începe o zi no­uă, plină de lumină, bună­tate, iertare şi bucurie!