Ioan 9, 39–41; 10, 1–9 (Păstorul și oile sale)

„Zis-a Domnul către iudeii care veniseră la Dânsul: Spre judecată am venit în lumea aceasta, ca cei care nu văd să vadă, iar cei care văd să fie orbi. Și au auzit acestea unii dintre fariseii care erau cu El și I-au zis: Oare și noi suntem orbi? Iisus le-a zis: Dacă ați fi orbi, n-ați avea păcat. Dar acum ziceți: Noi vedem. De aceea, păcatul rămâne asupra voastră. Adevărat, adevărat zic vouă: Cel ce nu intră pe ușă în staulul oilor, ci sare pe altă parte, acela este fur și tâlhar. Iar cel ce intră pe ușă este păstorul oilor. Portarul deschide acestuia și oile ascultă de glasul lui, iar păstorul cheamă oile sale pe nume și le mână afară. Și, când scoate oile, merge înaintea lor și oile merg după el, căci cunosc glasul lui. Iar după un străin ele nu vor merge, ci vor fugi de el, pentru că nu cunosc glasul străinilor. Această pildă le-a spus-o Iisus, dar ei n-au înțeles ce înseamnă cuvintele Lui. Deci, iarăși a zis Iisus: Adevărat, adevărat zic vouă: Eu sunt ușa oilor. Toți câți au venit mai înainte de Mine sunt furi și tâlhari, dar oile nu i-au ascultat. Eu sunt ușa. Dacă va intra cineva prin Mine, se va mântui; și va intra și va ieși și pășune va afla.”

Calitățile păstorului

Sfântul Clement Romanul, Epistola către Corinteni (I), cap. XLIV, în Părinți și Scriitori Bisericești (1979), vol. 1, pp. 78-79

„Fericiți sunt preoții care au plecat mai înainte și au avut un sfârșit plin de roade și desăvârșit; ei n-au a se mai teme că-i va mai scoate cineva din locul rânduit lor.”

Sfântul Grigorie de Nyssa, Despre rânduiala cea după Dumnezeu (a vieții) și despre nevoința cea adevărată, în Părinți și Scriitori Bisericești (1982), vol. 29, p. 472

„ (…) se cuvine ca întâistătătorii să se ostenească în supravegherea lor mai mult decât ceilalți și să aibă un cuget mai smerit decât cei conduși și să-și înfățișeze viața lor ca chip de slujire fraților, socotind că au pe cei încredințați lor ca pe o vistierie dată lor în grijă, de Dumnezeu.”

Sfântul Chiril al Alexandriei, Închinare în Duh și Adevăr, în Părinți și Scriitori Bisericești (1991), vol. 38, p. 471

„Că demnitatea preoției este strălucitoare și vrednică cu adevărat de respect, poți cunoaște și din aceasta: Ea are un început și un sfârșit slăvit. Căci nu se poate ascunde cineva odată chemat la preoție, ori chemat de Dumnezeu la locașurile de sus și din cer, sau să lase altuia preoția. De aceea și Hristos zice că cei ce slujesc nea­murilor, ba și israeliților propovăduirea evanghelică, vor fi vestiți și vor dobândi o slavă vrednică de respect că nimeni, zice, aprinzând o lumânare, nu o pune în loc ascuns, nici sub pat, sau sub obroc, ci în sfeșnic, ca toți cei ce intră, să vadă lumina (Ioan 11, 33). Că e adevărat ceea ce s-a spus, că slujitorul dumnezeiesc va fi în slavă vestită și admirată, să ne încre­dințeze și dumnezeiescul Isaia, care strigă: Suie-te pe muntele înalt, cel ce binevestești Sionului (Isaia 40, 9).”

(Pr. Narcis Stupcanu)