Isaac Newton: „Nu câştigi nimic, dacă pari mai inteligent decât societatea“

Multe manuscrise şi opere neterminate ale lui Newton au ars într-un incendiu produs în biroul său de lucru. Alte manuscrise rămase sunt acoperite de funingine şi poartă urme de incendiu. Incidentul acesta trist a lăsat urme adânci în viaţa savantului, astfel că, pentru el, anii 1690-1693 au reprezentat o perioadă întunecată, de boală, pe care biografii şi apropiaţii săi o vor ascunde cu grijă.

S-au păstrat însă scrisori în care Newton vorbeşte despre o boală psihică de care ar fi suferit, cauzată de incendiu, dar şi de munca excesivă. Boala unei personalităţi nu merită luată în discuţie, decât poate, prin ceea ce descoperă ea din personalitatea respectivă. În manuscrisele lui Huyghens s-au păstrat cuvinte ce descriu această situaţie, din care redau o parte: „De aceea, prietenii au luat măsuri, l-au închis în casă, l-au silit să ia medicamente, şi datorită acestor măsuri el s-a îndreptat într-atâta, încât începe să înţeleagă cartea sa «Principiile».“ Este impresionantă întoarcerea la ceea ce a gândit şi a scris, ca la ceva străin. Să începi să înţelegi idei şi raţionamente cu care ai fost familiar, care au crescut ca nişte copii ai minţii tale şi care ţi-au devenit străini dintr-o dată, nu datorită lor, ci datorită ţie. Încerc să-mi imaginez cum s-au reîntors ideile ca într-un oraş pustiu, ars, pe care să îl locuiască apoi. Ce sens poate avea boala aceasta? Poate că ideile şi raţionamentele au fost străine de la început, au fost revelate, iar întâmplarea aceasta nu face decât să sublinieze acest lucru. Aceasta poate fi, bineînţeles, doar o supoziţie. În orice caz, ideile lui Newton au devenit universale. Devenite străine de mintea celui care le-a creat, au devenit un bun spiritual universal. Ce anume poate să ridice un om de ştiinţă deasupra contemporanilor lui? Să studiem un exemplu. Una dintre activităţile lui Newton a fost perfecţionarea telescopului cu oglinda sferică reflectoare, şi alta - cercetarea cauzelor aberaţiei cromatice. Aberaţia cromatică era cunoscută şi înaintea lui Newton. Newton însă a fost cel care a pus-o în legătură cu imprecizia imaginilor din lunetă, şi-a pus problema cauzelor ei şi a căutat o soluţie practică în telescopul reflector, probleme pe care nimeni nu şi le mai pusese. Chiar formularea unor astfel de probleme dovedeşte originalitatea lui de cercetător, intuiţia, asocierile de idei care fac în ştiinţă, ca şi în artă, marea operă. Capacitatea de a face asocieri între lucruri diferite poate fi, într-adevăr, fecundă. Lucrurile şi fenomenele îşi împrumută, ca în prietenie, ceva din felul lor propriu de a fi, se revelează unul pe altul, îşi descoperă afinităţi. Un alt exemplu de analogie este compararea pur calitativă (pe care a făcut-o Newton) a fenomenelor luminoase cu cele acustice sau cu undele care se formează pe o suprafaţă de apă. Nu este doar fecundă această comparaţie, dar este şi plină de frumuseţe şi de poezie. Este o metodă care poate aduce rezultate semnificative în ştiinţă. O altă problemă ar fi cum gândirea teologică înrâureşte gândirea ştiinţifică? Întrebarea aceasta este o provocare care ar merita un răspuns amplu. Mă voi rezuma la a aminti un argument religios, raportat la fenomenele astronomice, exprimat prin „condiţiile iniţiale.“ Mişcarea aştrilor poate fi descrisă, dacă sunt date diferite condiţii iniţiale: masa astrului, viteza şi poziţia iniţială, poziţia orbitei în sfera cerească etc. Nu sunt suficiente principiile pentru rezolvarea problemei. Sunt necesare elemente primare. „Acest sistem foarte elegant al Soarelui, planetelor şi cometelor nu a putut să se nască decât în mintea şi în puterea unei fiinţe preaînţelepte şi atotputernice“, spune Newton în „Principii“. Un document foarte interesant este scrisoarea adresată colegului său de la Cambridge, Aston, căruia îi dă sfaturi în legătură cu o călătorie în străinătate şi din care înţelegem câteva dintre concepţiile de viaţă ale lui Newton. „În conversaţie puneţi întrebări şi exprimaţi îndoieli, fără a face afirmaţii categorice şi fără a stârni discuţii; treaba călătorilor este să înveţe ei înşişi şi nu să înveţe pe alţii. Apoi, aceasta ar convinge pe prietenii dumneavoastră că nutriţi faţă de ei un mare respect şi îi va face mai comunicativi în ceea ce priveşte lucrurile noi pentru dumneavoastră... Dacă veţi suferi o ofensă într-o ţară străină, este mai bine să o treceţi sub tăcere sau să răspundeţi printr-o glumă, chiar cu o oarecare lipsă de demnitate, decât să căutaţi să vă răzbunaţi... Dacă însă situaţia va fi fără ieşire, atunci cred că este mai bine să vă reţineţi pasiunea şi limbajul între limitele unui ton moderat, fără a-l irita pe adversar şi pe amicii lui şi fără a ajunge la noi insulte. Într-un cuvânt, dacă raţiunea va domina pasiunea, atunci ea şi prudenţa vor deveni apărătorii dumneavoastră cei mai buni.“ Rezerva, echilibrul şi neamestecul prudent au alcătuit trăsătura specifică a caracterului lui Newton. L. I. Vavilov, unul dintre biograafii săi, consideră că greutatea cu care Newton şi-a publicat lucrările ştiinţifice corespunde observaţiei din scrisoarea către Aston: „Veţi câştiga puţin sau chiar nimic, dacă veţi părea mai inteligent sau mai puţin ignorant decât societatea în care vă aflaţi.“