Islamul în percepţia Răsăritului primului mileniu creştin

Faptul că în Coran se regăsesc din plin elemente preluate din tradiţia biblică şi postbiblică i-a determinat pe mulţi autori creştini, şi nu numai, să considere că, în fapt, islamul n-ar fi o religie cu pretenţii de originalitate, ci una sincretistă; o religie, în componenţa căreia tradiţiile Vechiului şi Noului Testament se conjugă deopotrivă cu cea păgână, preislamică. Aşa se explică faptul că, vreme de secole, această religie n-a fost percepută ca una universală, că n-a fost cunoscută sub numele propriu-zis de islam (supunere deplină), cât mai degrabă ca o sectă, lege, credinţă a saracinilor (cu trimitere la soţia şi slujnica lui Avraam, Sara şi Agar), iar mai târziu a turcilor sau mahomedanilor. Practic, abia în perioada noastră modernă, se configurează şi popularizează denumirile de islam pentru această religie şi musulman pentru adepţii ei.

Dincolo de caracterul său, însă, islamul s-a corelat strâns, totdeauna, cu fenomenul politic. Multă vreme, pentru Europa creştină, islamul n-a fost doar un pericol militar, ci şi o mare provocare în afara religiei, am spune ireligioasă. Tocmai de aceea, în Răsăritul şi Apusul creştin, din primul mileniu şi până astăzi, a fost perceput în funcţie de aceste coordonate mai puţin caracteristice pentru alte religii. În prima jumătate a secolului al VIII-lea, în Răsăritul creştin, Sfântul Ioan Damaschinul, călugăr creştin, dar şi fost demnitar la curtea califului de la Damasc, va acorda o mare atenţie islamului. De pildă, în bine cunoscuta sa lucrare, Liber de haeresibus, consacrată prezentării istoriei ereziilor, vorbeşte despre "cultul ispititor al ismailiţilor", "un precursor al Antihristului" (Sf. Ioan Damaschinul, Liber de haeresibus, cap. 100, p. 60, 1-2). Încercând să prezinte în amănunt această nouă "erezie", Sfântul din Damasc demonstrează o bună cunoaştere atât a Coranului, cât şi a tradiţiei islamice. Referindu-se la perioada preislamică, în aceeaşi lucrare, Sfântul Ioan Damaschinul consemnează faptul că arabii, până în perioada împăratului Heraclie (610-641), erau idolatri. După aceea, continuă el, au avut parte de un "profet fals", pe care îl numeşte "Mamed", făcând referire la Mahomed. Cunoscând, "întâmplător", "atât Vechiul, cât şi Noul Testament", dar şi intrând în legătură strânsă cu "un monah arian", subliniază Sfântul Ioan Damaschinul, "Mamed" şi-a creat "propria erezie" (ibidem, pp. 60, 7 - 61, 2). Prin urmare, sugerează Sfântul Ioan Damaschinul, islamul nu reprezintă, cel puţin în această fază, o religie de sine, cu atât mai puţin universală, cât mai ales o erezie ariană, de provenienţă creştină. O erezie ariană, în centrul căreia se află "monoteismul" de tip exclusivist, exprimat atât de concludent în Coran: "Spune: "El este Allah, Cel Unic! Allah este Stăpânul! El nu zămisleşte şi nu este născut şi El nu are pe nimeni egal!"" (Sura 112, 1-4, în: Coranul cel Sfânt. Traducerea sensurilor şi comentarii, Ed. Islam, Timişoara, 1998, p. 223). Multă vreme, pentru Europa creştină, islamul n-a fost doar un pericol militar, ci şi o mare provocare în afara religiei, am spune ireligioasă. Tocmai de aceea, în Răsăritul şi Apusul creştin, din primul mileniu şi până astăzi, a fost perceput în funcţie de aceste coordonate mai puţin caracteristice pentru alte religii."