Istoria creştinismului (CMLII): Conciliul II Vatican (1962-1965) (IV)

La 11 octombrie 1962 s-a deschis oficial Conciliul II Vatican, în prezenţa papei Ioan al XXIII-lea (1958-1963). În sesiunea a doua, în dezbaterea temei Despre Biserică, curentul de centru din sânul catolicismului recunoştea un colegiu apostolic şi unul episcopal de origine apostolică, dar afirma că activarea puterii virtuale a unui episcop de a face parte din colegiu aparţine papei şi că el poate guverna şi independent de colegiu. Acest curent se înscria în opinia susţinută de papa Paul al VI-lea (1963-1978), care dorea să dea fundamentare primatului papal. Se minimalizau puterile primite prin hirotonie, iar episcopii deveneau egali cu preoţii şi diaconii. Curentul de centru a jucat un rol important în dezbaterile conciliului, pentru că încerca să împace cele două curente extreme (curentul înnoitor şi curentul conservator) şi urma linia trasată de papă. Curentul înnoitor majoritar a încercat prin mai multe luări de poziţie să-şi impună punctul de vedere, concentrându-se asupra a trei obiective:

a. crearea unui Conciliu episcopal central ales de episcopi prin care să se pună în aplicare participarea permanentă a Colegiului episcopal la guvernarea Bisericii, iar curia să nu mai fie un instrument atotputernic al papei, ci un organ supus episcopatului unit cu papa; b. asigurarea autonomiei episcopului în dieceza sa, cu precizarea că drepturile sale nu sunt delegate de papă, ci le are în virtutea hirotoniei ca episcop; c. înfiinţarea conferinţelor episcopale naţionale, cu puteri jurisdicţionale pe teritoriul eparhiei, şi nu doar cu puteri morale. Acest lucru urma să conducă la desfiinţarea nunţiaturilor prin care Vaticanul se amestecă în afacerile interne ale statelor şi în drepturile Bisericii din aceste state. Împotriva acestor opinii, a intervenit grupul de centru care cerea să rămână neatinse mai multe principii pe care le puteţi afla în episodul de mâine al istoriei creştinismului.