Istoria creştinismului (CMLVIII): Conciliul II Vatican (1962-1965) (X)

La 14 septembrie 1964, papa Paul al VI-lea (1963-1978) a deschis sesiunea a treia a conciliului. În această sesiune, în afara schemei „Despre Biserică“, care a fost votată la 20 noiembrie 1964, şi prin care se reconfirma primatul şi infailibilitatea papală, au mai fost aprobate următoarele scheme: „Despre îndatoririle pastorale ale episcopilor“, „Despre Ecumenism“ şi „Despre Bisericile Orientale Catolice“. În viziunea catolică, ecumenismul înseamnă politeţe, colaborare pentru binele comun şi dialog între experţi pentru cunoaşterea reciprocă a doctrinei, toate acestea urmărind exclusiv intrarea necatolicilor în Biserica romană, singura deţinătoare a adevărului de credinţă deplin. Importantă în această privinţă este declaraţia privind Bisericile răsăritene: „În decursul mai multor secole, Bisericile din Orient şi Occident au trăit în comuniune de credinţă şi de viaţă sacramentală. Nu se contestă faptul că unele Biserici Orientale au fost întemeiate de Apostoli şi păstrează până astăzi tezaurul lor originar din care a absorbit, în domeniul liturgic, spiritual şi juridic, însăşi Biserica din Occident. Pentru aceasta, Conciliul recomandă tuturor celor care lucrează pentru restaurarea unităţii să ţină cont de toate condiţiile Bisericilor Orientale, dacă pot stabili cu ele un dialog cordial. Mai ales trebuie avute în vedere tradiţiile liturgice, îndeosebi la săvârşirea Sfintei Euharistii, care este în mare cinste la creştinii orientali, cultul Fecioarei, validitatea preoţiei, prin urmare, a Tainelor, acele bogăţii spirituale din care îşi are originea monahismul, tot patrimoniul liturgic şi spiritual. Conciliul, recunoscând aceste realităţi, declară solemn că Bisericile Orientale au dreptul de a se conduce după propriile discipline şi afirmă că patrimoniul lor spiritual, liturgic, disciplinar şi teologic, în diversele lor tradiţii, aparţine deplinei apostolicităţi şi catolicităţi ale Bisericii“.