Istoria creştinismului (CMLXIX): Biserica vechilor catolici (II)

Un articol de: Cezar Țăbârnă - 17 Mai 2008

După închiderea Conciliului I Vatican la 20 octombrie 1870, s-au manifestat şi mai profunde nemulţumiri faţă de proclamarea celor două dogme noi: a primatului papal şi a infailibilităţii papei. Astfel, s-a ajuns la separarea unor episcopi şi teologi catolici din Germania, Austria, Elveţia, Olanda, Anglia şi America, de Biserica Romei, care au înfiinţat, în anul 1871, Biserica Vechilor-Catolici sau Biserica Vetero-Catolică. La 24 septembrie 1889, Biserica vechilor-catolici din Germania, Elveţia şi Olanda s-a organizat în Uniunea Internaţională a vechilor-catolici sau Uniunea de la Utrecht, la care au aderat apoi vechii-catolici din alte ţări europene şi din America. Conducerea supremă a Uniunii era exercitată de Conferinţa internaţională episcopală a vechilor-catolici, care a ţinut congrese din doi în doi ani până astăzi. Până la începutul secolului al XX-lea, vechii-catolici, minoritari în state ca Austria şi Bavaria, s-au confruntat cu multe restricţii, fiind asimilaţi sectelor religioase. La nivel mondial, există aproximativ un milion de credincioşi. Încă de la înfiinţare, Biserica Vechilor-Catolici a căutat o apropiere şi chiar unirea cu Biserica Ortodoxă. Astfel au fost organizate mai multe Conferinţe de unire, la Bonn (1874 şi 1875) şi Luzern (1882), la care au participat şi reprezentanţi ai Bisericii Ortodoxe. Din partea Bisericii Ortodoxe Române au participat, la a doua conferinţă, episcopii Melchisedec Ştefănescu al Dunării de Jos şi Ghenadie Ţeposu, fost episcop de Argeş. De asemenea, consemnăm prezenţa reprezentanţilor Bisericii noastre la unele congrese ale vechilor-catolici: mitropolitul Nectarie Cotlarciuc al Bucovinei, la Viena şi Bonn, în anul 1931 şi preoţii Orest Tarangul şi Ioan Zugrav la Zürich, în anul 1938. Paşi importanţi pe calea apropierii dintre ortodocşi şi vechii-catolici s-au făcut în urma întrunirilor Comisiei teologice mixte pentru dialogul oficial începând cu anul 1975, stabilindu-se punctele comune, dar şi diferenţele privind învăţătura de credinţă.