Istoria creştinismului (CMLXVIII): Biserica vechilor catolici (I)

În timpul Conciliului II Vatican (1962-1965), văzând că papa Pius al IX-lea (1846-1878) nu renunţă la proclamarea dogmei infailibilităţii papale, înainte de votarea finală a documentelor, şaizeci de episcopi l-au anunţat în scris că vor părăsi sinodul şi Roma. Însă această opoziţie faţă de primatul papal nu era ceva nou. După închiderea Conciliului I Vatican, la 20 octombrie 1870, s-au manifestat şi mai profunde nemulţumiri faţă de proclamarea celor două dogme noi: a primatului papal şi a infailibilităţii papei. Astfel, s-a ajuns la separarea unor episcopi şi teologi catolici din Germania, Austria, Elveţia, Olanda, Anglia şi America, de Biserica Romei, care au înfiinţat în anul 1871 Biserica vechilor catolici sau Biserica Vetero-Catolică. Un rol important l-a avut istoricul Ignaţiu Dollinger († 1890). Noua Biserică s-a unit cu Biserica de la Utrecht din Olanda (Biserica jansenistă), despărţită de Roma încă din anul 1724. Primul congres naţional al vechilor catolici germani ţinut la München, între 22-24 septembrie 1871, a proclamat autocefalia Bisericii şi organizarea ei după modelul Bisericii Ortodoxe, cu ierarhie, cult şi tradiţii proprii. Conducerea supremă era exercitată de sinod. Au introdus limba naţională în cult, împărtăşirea sub ambele forme, suprimarea celibatului chiar şi pentru episcopi, respectarea postului şi implicarea activă a laicilor în conducerea Bisericii alături de cler. La al doilea congres ţinut tot în Germania, la Köln, între 20-21 septembrie 1872, a fost ales profesorul Joseph Hubert Reinkens († 1896) de la Bonn, ca prim episcop al Bisericii vechilor catolici, fiind hirotonit de episcopul jansenist de Deventer (Olanda) pentru a se menţine succesiunea apostolică. Al doilea centru a fost înfiinţat la Berna (Elveţia), fiind condus de episcopul Jakob Herzog († 1882). În anul 1874 s-a deschis o Facultate de teologie proprie în cadrul Universităţii din acest oraş.