Istoria creștinismului (CMLXXI): Patriarhul Miron Cristea (1925-1939) (II)

În toamna anului 1887, după absolvirea liceului, Elie Cristea s-a înscris la Seminarul teologic mitropolitan din Sibiu, unde, în scurt timp, s-a impus, dovedind o temeinică pregătire. Astfel, numai peste doi ani va deveni preşedintele Societăţii de lectură „Andrei Şaguna“. După ce a obţinut licenţa în teologie, în 1890, a fost încadrat ca învăţător, după regula impusă de mitropolitul Şaguna, la Şcoala primară din Orăştie, unde a activat doar un an (1890-1891), îndeplinind totodată şi funcţia de director al şcolii. Aici, tânărul Elie Cristea s-a impulsionat atât în activitatea şcolii, cât şi a Bisericii, revigorând viaţa spirituală a locuitorilor, colaborând în acelaşi timp şi la „Telegraful Român“. Din 1891, cu „sprijinul stăruitor“ al profesorului său de pedagogie de la Seminarul „Andrean“ din Sibiu, Ioan Popescu, tânărul absolvent Elie Cristea a primit din partea mitropolitului Transilvaniei, Miron Romanul, o bursă la Budapesta, pentru a studia literele şi filosofia. A studiat aici patru ani, la sfârşitul cărora a susţinut doctoratul cu tema „Eminescu - viaţa şi opera“, fiind şi prima teză de doctorat dedicată celui mai mare poet român. Şi la Budapesta „se va manifesta din nou cu forţă deosebită, şi, mai ales, cu un curaj nebănuit, ca publicist“. Pentru activitatea sa publicistică, a fost ales, chiar din primul an de studenţie, în comitetul de conducere al Societăţii „Petru Maior“, fiind numit secretar. Anii petrecuţi la Budapesta au fost nu numai ani de intens studiu şi de formare intelectuală, ci şi de afirmare a personalităţii lui de luptător pentru cauza naţională. Această luptă era dusă de unele organizaţii: ASTRA („Asociaţiunea transilvană pentru literatura şi cultura poporului român“, înfiinţată în 1861), „Societatea pentru literatura şi cultura română în Bucovina“ (1862), „Asociaţiunea naţională din Arad pentru cultura poporului român“ (1862); societăţile studenţeşti: „Petru Maior“ (Budapesta, 1862) şi „România Jună“ (Viena, 1864); de Partidul Naţional Român (înfiinţat în 1869), şi, de cele mai multe ori, în colaborare cu organizaţii de peste munţi, în special cu „Liga pentru Unitatea Culturală a Românilor“ (Bucureşti, 1891).