Istoria creŞtinismului (CMLXXVI): Patriarhul Miron Cristea (1925-1939) (VII)

Episcopul Miron Cristea al Caransebeşului a avut un rol important la unirea românilor din 1918. La 1 Decembrie 1918, la Alba Iulia, la ora 7, s-a oficiat câte un serviciu religios în ambele biserici, ortodoxă şi unită, după care episcopul Caransebeşului a înălţat spre Dumnezeu o „patetică rugăciune de mulţumire“, care „a stors lacrimi de bucurie din ochii tuturor celor de faţă“. După încheierea rugăciunii, s-a cântat imnul „Deşteaptă-te, române!“, după care au început lucrările celor 1.228 de delegaţi din toate părţile Transilvaniei. În cadrul lucrărilor s-a redactat şi s-a aprobat „cu entuziasm“ actul de unire, când Miron Cristea a luat din nou cuvântul. După încheierea lucrărilor, participanţii au ales membrii delegaţiei care urmau să aducă actul unirii la Bucureşti, între aceştia fiind ales şi episcopul Miron Cristea, împreună cu episcopul unit de Gherla, Iuliu Hossu. După sosirea lor la Bucureşti, „vineri, 13 decembrie, ora 5 p.m.“, „unde au avut parte de o primire împărătească“, fiind întâmpinaţi de membrii guvernului şi ai Marelui Stat Major, în frunte cu I. C. Brătianu şi generalul C. Prezan. A doua zi, 14 decembrie, „în sala tronului, a avut loc predarea actului unirii lui Ferdinand I, regele românilor“. Aflând de intenţia regelui de a-l promova în cea mai înaltă treaptă eclesiastică a ţării, aceea de patriarh, episcopul Miron Cristea a conceput un plan administrativ şi duhovnicesc pe care să aşeze, chiar de la început, noile baze ale activităţii sale viitoare. Printre primele măsuri întreprinse a fost organizarea celui dintâi Congres al preoţilor ortodocşi din Transilvania, care a avut loc la Sibiu, în martie 1919. La acest congres, la care au participat reprezentanţi din Transilvania, Basarabia şi Bucovina, dar şi din alte zone, s-au discutat problemele organizării viitoare a Bisericii Ortodoxe Române, în contextul desăvârşirii unităţii statale a tuturor românilor.