Istoria creştinismului (CMXCVI): Organizarea protestantismului în perioada modernă şi contemporană (III)

În protestantism, cea mai mare neînţelegere este legată de orientarea teologică. Influenţa iluminismului, curent raţionalist care a predominat în tot secolul al XVIII-lea, şi a liberalismului asupra intelectualilor a determinat, încă de la începutul secolului al XIX-lea, pe unii teologi, în frunte cu pastorul Klaus Harms († 1855), să afirme că protestantismul nu constă atât de mult în teologie şi predică, cât mai ales în taine, în simţire şi viaţă pioasă. Partidele protestante s-au unit cu timpul în „Confederaţii“, ca de pildă „Societatea Gustav-Adolf“ înfiinţată în 1832, cu scopul ajutorării comunităţilor sărace din statele unde luteranismul era mai slab. Scoţianul Thomas Chalmers († 1847) a întemeiat la Londra, în 1846, o alianţă evanghelică anglicano-luterano-calvinistă contra catolicismului. Acelaşi scop îl va avea şi Federaţia evanghelică din Germania, întemeiată în anul 1887. Gruparea mai liberală a teologilor raţionalişti protestanţi s-a grupat în 1863 în „Societatea protestantă“. Din 1903, s-a format la Berlin un Comitet al Bisericii evanghelice, lărgit mult după 1918, apoi şi mai mult după 1933, când Adolf Hitler (1933-1945), a vrut să supună pe toţi protestanţii din Germania, luterani, calvini şi neoprotestanţi, ideologiei sale de partid. S-a creat atunci un Sinod al Bisericilor Protestante din întreaga Germanie, cu 60 de membri, condus de un superintendent, ajutat de un comitet şi de o grupare prohitleristă, aşa-numiţii creştini germani, care voiau să cureţe Biblia şi credinţa evanghelică de resturi iudaice, respingând Vechiul Testament, iar din Noul Testament revizuind părerile „rabinului Pavel“, socotind ei că opera lui Hitler este „inspirată“. Împotriva acestora s-a opus cu înverşunare gruparea protestantă de centru, numită „Biserica mărturisitoare“, ai cărei conducători au fost condamnaţi, închişi şi expatriaţi.