Istoria creştinismului (CMXXVI): Înfiinţarea Patriarhiei Române (III)

Un articol de: Cezar ţăbârnă - 20 Martie 2008

La 18/31 decembrie 1919, episcopul de Caransebeş, dr. Miron Cristea, a fost ales în scaunul de mitropolit primat, care era vacant din 1 ianuarie 1919, prin demisia lui Conon Arămescu-Donici. Alegerea unui transilvănean în scaunul de mitropolit primat era o dovadă a unităţii statale şi bisericeşti, având în vedere şi faptul că Miron Cristea făcuse parte din delegaţia trimisă de românii transilvăneni la Bucureşti, ca să prezinte actul Unirii de la 1 Decembrie 1918. Sub conducerea lui Miron Cristea, au continuat lucrările pregătitoare pentru unificarea bisericească. Mai întâi, la 18 septembrie 1920, s-a întrunit, la Bucureşti, aşa-numita ,,Constituantă bisericească“, formată din membrii Sfântului Sinod, foştii miniştri de Culte, profesori de teologie şi preoţi de mir. Aceasta a ales o comisie din 15 membri (ierarhi, profesori de teologie şi mireni, la care, ulterior, au mai fost cooptaţi încă doi ierarhi şi trei preoţi), în frunte cu mitropolitul primat, care urma să întocmească un proiect de Statut de organizare şi funcţionare a Bisericii Ortodoxe Române. Între 24 septembrie şi 2 noiembrie 1920, Comisia a redactat un ,,anteproiect de lege pentru organizarea Bisericii autocefale Ortodoxe Române“, care însă nu era unitar şi care urma să fie pus în discuţia Sfântului Sinod. Cu toate că ministrul Cultelor, Octavian Goga, voia să prezinte acest anteproiect în Camera Deputaţilor, noul mitropolit al Ardealului, Nicolae Bălan, s-a opus, cerând ca unificarea bisericească să se facă numai după adoptarea noii Constituţii a României, în care să fie înscrise şi principiile de organizare a Bisericii. Astfel, mitropolitul Nicolae Bălan a reuşit ca proiectul de unificare să fie supus spre ratificare Sfântului Sinod şi nu Parlamentului, în acest fel fiind evitat orice amestec al politicienilor vremii. Noua Constituţie s-a votat de corpurile legiuitoare şi s-a aprobat de şeful statului în martie 1923.