Istoria creştinismului (CMXXX): Înfiinţarea Patriarhiei Române (VIII)

La 30 iulie 1925, patriarhul ecumenic Vasile al III-lea (1925-1929), „pe temeiul hotărârii unanime” a „Sfântului şi veneratului său Sinod”, a transmis Tomosul (cu nr. 1579) prin care recunoştea Patriarhia Ortodoxă Română. Ceremonia învestiturii şi înscăunării primului patriarh, Miron Cristea, a avut loc la Bucureşti, duminică, 1 noiembrie 1925, în prezenţa membrilor Sfântului Sinod, a reprezentanţilor statului şi a 21 de trimişi ai unor Biserici Ortodoxe surori (din care 9 - patriarhi), a şefilor celorlalte culte din România. Prin Legea şi Statutul de organizare a Bisericii Ortodoxe Române, din 1925, se consfinţea autocefalia Bisericii noastre, organizată ca Patriarhie. Sub raport canonic-administrativ, Patriarhia Română cuprindea: 1. Mitropolia Ungrovlahiei, cu eparhiile sufragane: Arhiepiscopia Bucureştilor, Episcopia Râmnicului - Noul Severin, Episcopia Buzăului, Episcopia Argeşului şi Episcopia Tomisului; 2. Mitropolia Moldovei şi Sucevei, cu eparhiile sufragane: Arhiepiscopia laşilor, Episcopia Romanului, Episcopia Huşilor şi Episcopia Dunării de Jos (Galaţi); 3. Mitropolia Ardealului, cu eparhiile sufragane: Arhiepiscopia de Alba-Iulia şi Sibiu, Episcopia Aradului, Episcopia Caransebeşului, Episcopia Oradiei şi Episcopia Clujului; 4. Mitropolia Bucovinei, cu eparhiile: Arhiepiscopia Cernăuţilor şi Episcopia Hotinului; 5. Mitropolia Basarabiei (înfiinţată în 1927) cu eparhiile: Arhiepiscopia Chişinăului şi Episcopia de Cetatea-Albă (Ismail). În anul 1921, a fost înfiinţată şi o Episcopie a Armatei, cu reşedinţa la Alba-Iulia. Cu timpul, au mai fost înfiinţate şi alte eparhii. Biserica Ortodoxă Română era condusă de Sfântul Sinod, „cea mai înaltă autoritate pentru chestiunile spirituale şi canonice şi for suprem pentru chestiunile bisericeşti de orice natură”, care era format din: patriarh - ca preşedinte şi toţi mitropoliţii, episcopii şi arhiereii vicari în funcţie.