Istoria creştinismului: Dialogul dintre Biserica Ortodoxă Română şi Biserica Anglicană în secolul al XVII-lea (III)

Un articol de: Cezar Țăbârnă - 26 Feb 2010

În a doua jumătate a secolului al XVII-lea, Anglia, ca şi Ţările Române, trăieşte momente cruciale. În Marea Britanie pătrunde curentul raţionalismului în rândurile celor două partide religioase: presiunea iezuiţilor şi trăirea religioasă a puritanilor. Vremea „Restauraţiei“ în Anglia capătă trăsătura naţională, trainică; Hobbes, prin „Leviathan“, încearcă formularea unei noi conduceri. Teologul susţinerii Revelaţiei divine din timpul Restauraţiei este Brrow, în acelaşi timp cleric dar şi profesor de matematici. Tillotson demonstrează religiozitatea prin fapte bune, ridicând la poruncă umană mila creştină. Lucrarea sa „Înţelepciunea de a fi religios“ devine „catehismul popular“ expus geometric. Monarhia constituţională a satisfăcut mişcările populare pentru o „dreptate divină“, încât Ed. Burke (1728-1797) consideră anul crucial 1688 „o revoluţie fericită şi glorioasă“, fără sânge, care a stopat atât pe iezuiţi, cât şi pe ceilalţi reformatori de pe continentul european. La mişcarea culturală engleză a contribuit şi Thomas Smith, capelan şi diplomat al Marii Britanii la Constantinopol, şi în acelaşi timp profesor la Universitatea din Oxford, care a purtat un dialog cu Nicolae Milescu, despre care am amintit în episodul de ieri al istoriei creştinismului. În această perioadă apare la noi, „Biblia lui Şerban“ (1688), materializarea strădaniilor cărturarilor români din acest timp. Biblia lui Şerban a contribuit efectiv la făurirea unui grai ales pentru toată suflarea românească din toate provinciile româneşti şi colţurile lumii, unde trăiau românii, aşa cum se arată şi în titlu: „...Dumnezeiască Scriptură... pentru cea de obşte fiinţă s-a dăruit neamului românesc...“. Aşadar, Biblia lui Şerban, pe lângă o încununare şi un triumf eforturilor românilor, este un argument logic şi un pivot puternic culturii teologice româneşti. În redactarea ediţiei Bibliei de la 1688 este îndeobşte cunoscută contribuţia spătarului Nicolae Milescu.