Istoria creştinismului (MCCCLIV): Înfiinţarea şcolilor teologice din Ţara Românească (VI)
Cursurile seminariilor teologice, atât cele din Moldova, cât şi cele din Ţara Românească, aveau patru ani de studii. Se primeau absolvenţi ai şcolii primare, ai şcolii de grămătici şi chiar candidaţi cu pregătire mai puţină, dar care cunoşteau scrisul, cititul şi rânduielile bisericeşti, iar întreţinerea lor o făceau eparhiile respective. Din lipsă de preoţi, în Ţara Românească au funcţionat - paralel cu seminariile - şi cursuri de „grămătici“, cu o durată de câteva luni. Nevoia acestor cursuri s-a simţit mai ales după anul 1848, când cursurile seminariilor s-au întrerupt pentru trei ani, datorită faptului că au intrat trupe străine în ţară, dar şi datorită faptului că aproape toţi profesorii lor participaseră la revoluţie. De pildă, ieromonahul Ierotei, după ce a fost înlăturat de la conducerea seminarului, s-a ocupat în continuare numai de grămătici. Astfel, în anul 1843 a fost numit egumen la Mănăstirea Glavacioc, unde, se pare că, în acelaşi an, sau la începutul celui următor, a deschis din nou şcoala de grămătici. La 10 februarie 1849 mitropolitul Neofit - cu aprobarea domnitorului ţării - i-a încredinţat conducerea acestei şcoli lui Ierotei. Avem ştiri despre existenţa ei până spre 1852. Dascălul Ierotei a rămas apoi în slujba Episcopiei de Argeş, ajungând, către sfârşitul vieţii, arhimandrit de scaun (vicar). Paralel cu aceasta, mai existau o şcoală de grămătici şi la Mitropolie (prin 1848), sub conducerea lui Inochentie Chiţulescu, viitorul episcop de Buzău, una la Episcopia Râmnicului, unde a activat ca profesor, după 1848, ierodiaconul Atanasie Stoenescu, şi alta la Episcopia Buzăului, la care a activat un timp ierodiaconul Dionisie Romano, amândoi numiţi mai târziu episcopi chiar la acele eparhii. Aceste „şcoli“ însă dădeau absolvenţi slab pregătiţi, „fără altă ştiinţă decât aceea a rânduielilor Bisericii“, după cum recunoştea însuşi mitropolitul Nifon.