Istoria creştinismului (MCCCLVII): Înfiinţarea şcolilor teologice din Ţara Românească (IX)

În anul 1862 s-au făcut mai multe propuneri pentru reorganizarea şi unificarea seminariilor din România. Astfel, Legea instrucţiunii publice din 25 noiembrie 1864 cuprindea şi dispoziţii detaliate cu privire la organizarea seminariilor teologice. Legea din 1864, completată cu unele dispoziţii ale Consiliului general al Instrucţiunii în 1866, prevedea ca în cele două cicluri ale seminarului să se predea disciplinele teologice, plus unele discipline laice (limbile română, greacă, latină, franceză; istorie, geografie, filosofie, matematică, fizică, chimie, ştiinţe naturale, desen, caligrafie, agronomie, igienă). Legea admitea, pe lângă elevi interni, întreţinuţi de stat, şi elevi externi. Absolvenţii primelor patru clase de seminar puteau fi hirotoniţi preoţi sau numiţi învăţători săteşti, iar cei cu şapte clase, ca preoţi de oraşe, protopopi, membri în consistorii etc. Prin această lege s-a reglementat învăţământul teologic şi au fost interzise hirotoniile celor fără pregătire (se cerea pentru hirotonie cel puţin patru clase de seminar). Seminariile au progresat mereu până în anul 1873, când au fost eliminate o parte dintre catedre. O altă măsură s-a luat în anul 1885, când s-a interzis frecventarea cursurilor de către elevi seminarişti externi. La 19 noiembrie 1872 s-au deschis cursurile Seminarului „Nifon Mitropo-litul“ din Bucureşti, întemeiat de mitropolitul Ungrovlahiei. În timpul vieţii ctitorului, Seminarul a fost întreţinut de acesta, iar după moartea sa (5 mai 1875), din veniturile proprietăţilor sale, încredinţate unei epitropii, formată din trei mireni, recrutaţi de obicei din familia ctitorului: un imobil în Calea Rahovei, unde a şi fost instalat, 948.000 lei depuşi la Banca imperială din Odessa, moşia Letca Nouă (azi, jud. Giurgiu) de 4.980 pogoane, hanul Dedu în Calea Mogoşoaiei (azi, Calea Victoriei). Seminarul „Nifon“ a ajuns una dintre cele mai bune şcoli teologice din ţară.