Istoria creştinismului (MCCCXC): Şcoli organizate şi patronate de Biserică în Transilvania (X)
Şcolile confesionale româneşti de ambele rituri, atât cele ortodoxe, cât şi cele unite, au fost puse adeseori în situaţia de a fi desfiinţate sau înstrăinate de Guvernul din Budapesta. Astfel, s-a legiferat introducerea obligatorie a limbii maghiare în şcolile pedagogice şi poporale româneşti cu obligaţia ca toţi învăţătorii acestora să înveţe limba maghiară. Numărul de ore afectat acestei limbi a fost sporit. Prin această lege se urmărea închiderea şcolilor româneşti în parohiile mai sărace sau înstrăinarea lor. Cea mai grea îndatorire, impusă tuturor şcolilor din Ungaria şi Transilvania, inclusiv celor aflate sub îndrumarea Bisericii, era aceea „de a dezvolta şi întări în elevi spiritul de ataşament la patria maghiară şi conştiinţa că aparţine la naţiunea maghiară“. Adunările româneşti de protest, cuvântul deputaţilor români în Cameră (Dietă) şi al ierarhilor în Casa Magnaţilor, au rămas fără rezultat, căci proiectul de lege al lui Apponyi a fost admis, apoi promulgat de împărat (cunoscut sub numele: „Ar-ticolul de lege 27“ sau „Legea lui Apponyi“). În astfel de împrejurări, „darea culturală“ a crescut mereu în toate parohiile. Legea 38 din 1868 prevedea ca darea culturală să reprezinte 5% din impozitele directe către stat. La începutul secolului al XX-lea, în 21 de comune din Hălmagiu, într-o zonă în care sărăcia era mare, darea culturală a atins 185%! Biserica a fost nevoită să facă mari sacrificii pentru întreţinerea şcolilor, bugetele eparhiilor privind cheltuielile pentru problemele şcolare fiind câteodată mai mari decât cele pentru problemele bisericeşti. De pildă, în bugetul Arhiepiscopiei Sibiului pe 1910 se prevedeau 296.100 coroane cheltuieli bisericeşti şi 269.070 cheltuieli şcolare, iar bugetul Eparhiei Aradului pe 1913 prevedea 64.560 coroane în scopuri bisericeşti şi 91.933 coroane în scopuri şcolare.