Istoria creştinismului (MCCCXVIII): Miron Romanul, mitropolitul Transilvaniei (IV)

Un articol de: Cezar ţăbârnă - 17 Septembrie 2009

Păstoria lui Miron Romanul la Sibiu s-a desfăşurat în împrejurări grele. În octombrie 1883, cu ocazia unei vizite la Seghedin, împăratul Francisc Iosif i-a mustrat în public pe cei doi mitropoliţi români, Miron Romanul de la Sibiu şi Ioan Vancea de la Blaj, pentru că păstoriţii lor nu se arătau cetăţeni loiali ai statului maghiar, cerându-le să lucreze pentru remedierea acestei situaţii. A rămas memorabilă pastorala mitropolitului Miron din 10/22 aprilie 1896, dată cu ocazia serbărilor „mileniului“, adică la o mie de ani de la aşezarea ungurilor în Câmpia Panonică, în care arăta că românii transilvăneni nu pot participa la această sărbătorire, dată fiind situaţia nedreaptă în care erau ţinuţi. În decembrie 1897, Miron Romanul a luat cuvântul în Casa Magnaţilor (Parlamentul) din Budapesta, când s-a discutat un proiect de lege privitor la maghiarizarea numirilor de localităţi. Sub raport cultural, cursurile secţiunii pedagogice a Institutului Teologic-Pedagogic de la Sibiu au fost ridicate la trei ani de studii. S-au recrutat, de asemenea, noi profesori pentru Institut: Daniil Popovici-Barcianu, Ioan Crişan, Petru Spân, Remus (Eusebiu) Roşca, Gheorghe Dima şi alţii. Mai mulţi tineri absolvenţi ai secţiunii teologice au fost trimişi la studii în diferite centre universitare din Austro-Ungaria şi Germania, devenind apoi profesori la Institut, la Gimnaziul din Braşov, sau au intrat în administraţia bisericească. Numeroase burse s-au acordat tinerilor români ortodocşi (elevi sau studenţi) din „Fundaţia“ lăsată de Emanuil Gojdu (1802-1870) din Budapesta, un avocat de succes şi patriot ardelean de origine aromână, luptător neobosit pentru drepturile românilor din Transilvania. Această fundaţie era administrată de un comitet („reprezentanţă“) format din mitropolitul Ardealului ca preşedinte, episcopii săi sufragani şi din şase mireni.