Istoria creştinismului (MCCLII): Filantropia în Ţara Românească (III)

Un articol de: Cezar Țăbârnă - 27 Aprilie 2009

Dacă, la început, Biserica din Ţara Românească ajuta pe toţi săracii, în general pe toţi cei care solicitau ajutorul ei, fără a avea o evidenţă foarte strictă a lor, cu vremea Biserica i-a adunat pe săraci în jurul ei, organizându-i sub forma aşa-numitelor „frăţii“. Organizaţi, săracii puteau fi mai bine cunoscuţi şi mai eficient ajutaţi. Scopul întrajutorării săracilor de către Biserică a fost de a-i scoate din impasul în care se găseau pe cei care se aflau în necazuri de scurtă durată (bolnavi de boli vindecabile, orfani, cei aflaţi în închisori, prizonierii ş.a.) şi de a oferi ajutor permanent celor care nu se puteau întreţine (văduve, bolnavi incurabili, orbi ş.a.). Obiceiul de a oferi milostenie săracilor îl întâlnim şi cu prilejul ctitoririi de mănăstiri şi biserici. De asemenea, ierarhii, domnitorii şi boierii lăsau prin testament anumite sume de bani destinate a fi folosite în scopuri filantropice. O altă sursă din care erau ajutaţi cei în lipsuri era aşa-numita „cutie a milelor“. Astfel, prin hrisovul din 10 decembrie 1775, domnitorul Alexandru Ipsilanti (1774-1782, 1796-1797) înfiinţează Epitropia obştească. Punctul patru al hrisovului se referă la Casa de la sfânta mitropolie sau lada de milostenie, care va constitui începutul fondului din care aveau să se distribuie ajutoare celor săraci, văduvelor, invalizilor şi orfanilor. Acestor sume, le-am putea numi regulate, se adăugau taxele care se plăteau cu diferite ocazii: întronizarea mitropolitului sau a episcopilor şi la hirotonia preoţilor. De asemenea, clericii erau obligaţi ca a treia parte din averea personală s-o lase prin testament aceluiaşi scop. În afară de sumele menţionate, la cutia milelor mai intrau amenzile, mărfurile de contrabandă care se confiscau (cel în cauză fiind obligat să plătească şi aşa-numita „gloabă la cutie“), precum şi diferite sume provenite din anumite vânzări.