Istoria creştinismului (MCCLXII): Filantropia în Ţara Românească (XIII)

Un articol de: Cezar Țăbârnă - 11 Mai 2009

Între formele cele mai cunoscute şi larg răspândite de filantropie, practicate de Biserica Ortodoxă, un loc central îl ocupă bolniţele. Dacă pentru perioada de început a existenţei acestora avem puţine informaţii, cu vremea, numărul lor creşte, întâlnind bolniţe pe lângă aproape toate marile mănăstiri. Deja din secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea instituţia bolniţelor apare ca fiind aproape generalizată în Ţările Române. Numeroase documente menţionează prezenţa bolniţelor în cadrul anumitor vechi mănăstiri. Şi astăzi se pot vedea bisericuţa bolniţei de la Cozia, Bistriţa, Hurezi, Polovragi sau de la Câmpulung Muscel. De regulă, mănăstirile mari au avut şi bolniţe. Ele, pe lângă activitatea culturală şi lucrarea duhovnicească, au cunoscut o deosebită activitate şi în plan filantropic-social. Astfel, în documente întâlnim expresiile: bisericuţa bolniţei, paraclisul bolniţei sau, simplu, bolniţă. Prima bolniţă atestată documentar este cea de la Mănăstirea Bistriţa, ridicată de Barbu Craiovescu între 1497-1520. La nivel de ipoteză, cea dintâi bolniţă pe teritoriul românesc este cea de la Schitul Jghiabul, ctitoria lui Radu Negru, datat circa 1337-1383. Potrivit cercetărilor efectuate, la noi, termenul de bolniţă apare mai târziu (1524). Prin urmare, nu se poate face afirmaţia că „la noi se poate vorbi de bolniţe după venirea în Ţara Românească a Sfântului Nicodim de la Tismana“. În orice caz, începuturile acestei forme de filantropie trebuie căutate în legătură cu întemeierea şi recunoaşterea Mitropoliilor. Cum Sfântul Nicodim a venit la noi aproximativ în această perioadă şi cum el s-a îngrijit de reorganizarea monahismului de aici, a fost foarte uşor ca şi începuturile bolniţei să fie puse în legătură cu el, însă considerăm că apariţia lor nu se datorează lui, el dându-le un nou impuls.