Istoria creştinismului (MCCLXXXIV): Filantropia în Moldova (III)

Un articol de: Cezar ţăbârnă - 05 Iunie 2009

Săracii s-au bucurat de mai multă grijă, în Moldova, din partea lui Mihail Racoviţă (1703-1705; 1716-1726). Reformele iniţiate de Grigorie Ghica (1764-1767, 1774-1777) în 1775 i-a lăsat pe săraci în grija Bisericii. Acelaşi domn, în 1738, împuterniceşte din nou pe starostele de calici să strângă la breasla sa pe toţi orbii, şchiopii şi ologii de acolo, punându-i sub ascultarea sa, spre a fi apăraţi de toate angheriile din partea pârcălabilor şi târgoveţilor din oraş. Alţi domnitori le-au recunoscut privilegiile şi chiar au luat măsuri pentru ocrotirea lor. Odată cu trecerea timpului, ei au ajuns efectiv cerşetori. Pentru că numărul săracilor se înmulţise foarte mult, în special al celor care puteau să muncească, Biserica a fost nevoită să ia unele măsuri împotriva celor din urmă, şi asupra cerşitului, în general. În 1778, Constantin Dimitrie Moruzi, domnul Moldovei, hotăra veniturile şi modul alegerii doctorului de obşte din Iaşi. La 1786, doctorul Constantin Caracaş era orânduit „dohtor al poliţiei“ cu plata de la Cutia Milei, pentru ca în 1793 atribuţiile sale să fie mai clar definite de către domnie: „Cu socoteala de obşte s-au găsit trebuincios şi cu cale a să orândui doftor al epitropiei, pentru căutatul obrazelor celor scăpătate şi alţi săraci de obşte, unde va fi trimis de către epitropie, cu leafă orânduită pe lună din veniturile Cutiei“. În 1816, numărul doctorilor săracilor ajunsese la opt, ei fiind „datori a căta la boale pe cei săraci şi scăpătaţi fără de nici o plată“. Doctorii erau îndrumaţi către bolnavii săraci de Casa de Priveghere (poliţia) pe baza rapoartelor întocmite de vătăşeii mahalalelor. Atunci când săracii (scăpătaţii) devin beneficiari ai unor astfel de aşezăminte caritabile (aflate în legătură directă cu biserici sau mănăstiri), domnul devenea parte constitutivă şi activă în sistemul asistării acestora.