Istoria creştinismului (MCCXCV): Biserica Ortodoxă Română din Basarabia în perioada 1812-1918 (XVIII)

Un articol de: Cezar Țăbârnă - 21 August 2009

Reformele bisericeşti iniţiate de arhiepiscopul Antonie Socotov (1858-1871) au fost continuate de Pavel Lebedev (1871-1882), considerat cel mai de seamă ierarh rus din Basarabia, reprezentant tipic al naţionalismului rusesc. Acesta a contribuit mult la rusificarea Basarabiei. Cea mai gravă învinuire ce i s-a adus era aceea că a dat dispoziţii să se strângă din mănăstiri toate cărţile româneşti, care au fost apoi arse. Unii istorici justifică această măsură prin refuzul mănăstirilor respective de a accepta introducerea limbii slavone la slujbe, în locul celei româneşti. Indiferent care ar fi explicaţia, măsura lui nu poate fi decât condamnabilă. În anul 1868, pe lângă Arhiepiscopia Chişinăului s-a creat şi un post de arhiereu-vicar, cu titlul de „Akerman“, dar cu sediul în Chişinău, care a dăinuit până în 1918 (cu excepţia perioadei oct. 1873-oct. 1882, când Pavel Lebedev nu şi-a luat vicar). În 1909 se va crea al doilea post de arhiereu-vicar, cu sediul în mănăstirea din Ismail. În aceste posturi au fost numiţi numai ierarhi ruşi sau ucraineni. Prin pacea de la Paris din martie 1856, s-a prevăzut retrocedarea către Moldova a judeţelor Bolgrad, Cahul şi Ismail, din sudul Basarabiei. Pentru populaţia ortodoxă de aici s-a înfiinţat un „Consistoriu duhovnicesc“, în anul 1857, iar în 1864 Guvernul lui Alexandru Ioan Cuza a creat Episcopia Dunării de Jos, cu sediul la Ismail. În acelaşi an s-a înfiinţat Seminarul din Ismail, în care limba de predare era româna. Deci Arhiepiscopia Chişinăului a rămas cu un teritoriu mai restrâns. Dar în 1878, în urma păcii de la Berlin, după Războiul ruso-româno-turc din 1877-1878, cele trei judeţe au fost reanexate la Rusia (li s-au predat 118 sau 127 de biserici, cu 143 de preoţi) şi îndată au fost reintroduse toate instituţiile eparhiale ruseşti din restul guberniei.