Istoria creştinismului (MCCXX): Cultul şi viaţa religioasă în Biserica Ortodoxă în secolele XIX-XX (IX)

Un articol de: Cezar Țăbârnă - 16 Martie 2009

În Biserica Ortodoxă Română, în secolul al XX-lea s-a distins prin nevoinţele sale duhovniceşti Cuviosul Ioan Iacob Hozevitul (1913-1960). În anul 1947 este hirotonit diacon, la 13 mai, în Biserica Sfântului Mormânt, cu aprobarea patriarhului României, la recomandarea arhimandritului Victorin Ursache, superiorul Aşezământului Românesc din Ierusalim. În acelaşi an, Cuviosul Ioan Iacob este hirotonit preot în Biserica Sfântului Mormânt de arhiereul Irinarh, fiind numit de egumen la Schitul românesc „Sfântul Ioan Botezătorul“, de pe valea Iordanului. Timp de cinci ani, cât a avut această ascultare, Cuviosul Ioan Iacob a săvârşit zilnic toate sfintele slujbe în limba română, a tradus numeroase pagini din Sfinţii Părinţi, cu învăţături pentru călugări şi pelerini; a alcătuit un volum de versuri duhovniceşti, a înnoit chiliile şi biserica schitului şi, mai ales, viaţa duhovnicească din schit, ostenindu-se mult pentru primirea pelerinilor din ţară, pe care îi spovedea, îi împărtăşea şi le dădea sfaturi sufleteşti. Noaptea se nevoia singur, neştiut de nimeni, fie în chilie, fie ieşind să se roage pe valea Iordanului, încercând să urmeze, după putere, Sfintei Cuvioase Maria Egipteanca. Nevoinţa lui era aceasta: ziua nu mânca nimic până la apusul soarelui şi rostea neîncetat rugăciunea din inimă, iar cu mâinile lucra la grădină, la întreţinerea schitului şi odihnea cu dragoste pelerinii care poposeau acolo. Singurul său ucenic statornic era monahul Ioanichie, precum şi câteva maici românce bătrâne, Melania, Natalia, Galinia, Casiana şi Magdalena, care îi erau fiice duhovniceşti şi se aflau sub ascultarea sa. Arzând cu inima mai mult pentru Hristos şi iubind desăvârşit liniştea şi rugăciunea, Cuviosul Ioan s-a retras, în luna noiembrie 1952, din ascultarea de egumen şi, împreună cu ucenicul său Ioanichie, intră în obştea Mănăstirii „Sfântul Gheorghe Hozevitul“ din pustiul Hozeva, pe valea pârâului Cherit (Horat).