Istoria creştinismului (MCCXXVII): Viaţa mănăstirească în Biserica Ortodoxă în secolele XIX-XX (II)

Un articol de: Cezar Țăbârnă - 25 Martie 2009

În Rusia, pentru păstrarea şi promovarea vieţii monahale, Lavra Peşterilor din Kiev, Ierusalimul Rusiei, şi Lavra „Sfântului Serghie“ de la Zagorsk, de lângă Moscova, şi, desigur, mănăstirile din Palestina şi de la Sfântul Munte Athos au avut şi au şi astăzi un rol important în viaţa Bisericii Ortodoxe. În viaţa Bisericii Ortodoxe Ruse s-au distins, în secolul al XIX-lea, prin viaţa monahală, unii sfinţi şi stareţi ai unor mănăstiri. Unul dintre cei mai cunoscuţi monahi şi mistici ai Bisericii Ortodoxe Ruse a fost Sfântul Serafim de Sarov († 1833). Serafim a depus votul monahal în 1786, pe când avea 27 de ani, luând numele care în ebraică înseamnă „înfocat“ sau „arzător“. Cu excepţia timpului foarte scurt în care se odihnea, restul timpului şi-l petrecea în biserică. În 1793, Sfântul Serafim a fost hirotonit ieromonah, după care a slujit zilnic şi s-a împărtăşit cu Sfânta Împărtăşanie timp de un an de zile. Apoi, Sfântul Serafim a început să se retragă în „îndepărtata pustnicie“ a pădurii, la aproximativ cinci kilometri depărtare de Mănăstirea Sarov, unde animalele sălbatice din pădure veneau la coliba sa. Apoi, a început perioada „stâlpnică“ a vieţii sale, petrecând în rugăciune, pe o piatră, cu mâinile ridicate, aproape nemişcat, timp de o mie de zile. Spre sfârşitul vieţii, Sfântul Serafim a avut o viziune minunată cu Maica Domnului, ceea de l-a determinat să devină părinte duhovnic. A început să primească pe oricine venea la el pentru ajutor sau cuvânt de folos. Obişnuia să-i primească pe toţi cu cuvintele: „Bucuria mea“! şi să spună că veselia nu este un păcat, deoarece aceasta înlătură tristeţea, din care se naşte deznădejdea, şi nimic nu este mai groaznic decât aceea. Sfântul Serafim a trecut la cele veşnice la 2 ianuarie 1833, în timp ce era îngenuncheat în faţa icoanei Născătoarei de Dumnezeu.