Istoria creştinismului (MCDXVII): Legăturile Bisericii Ortodoxe Române cu Biserica Ortodoxă Rusă între 1821-1918 (VI)
În perioada 1821-1918, numeroşi teologi ruşi au început să fie interesaţi de diverse probleme legate de istoria poporului român şi a Bisericii noastre Ortodoxe. În prima jumătate a secolului al XIX-lea, la Mănăstirea Neamţ-Secu, dar şi la altele, au trăit numeroşi călugări ruşi şi ucraineni, mai ales ucenici ai stareţului Paisie Velicicovschi. Rânduielile acestuia au pă-truns în numeroase mănăstiri ruseşti în secolul al XIX-lea şi datorită călugărilor români care călătoreau la Kiev sau în alte centre bisericeşti din Rusia. La rândul lor, pelerinii ruşi în drum spre Muntele Athos şi Ţara Sfântă se opreau şi în ţările române. De exemplu, un ieromonah Partenie, care a trecut pe la noi prin anii 1837-1847, şi-a publicat la Moscova însemnările de călătorie din Rusia, Moldova, Turcia şi Ţara Sfântă. Legăturile Bisericii Ortodoxe din ţările române cu Biserica Ortodoxă Rusă s-au întărit şi prin intermediul muzicii bisericeşti. În anul 1832, arhimandritul rus Visarion, numit şi „popa Rusu“, a înfiinţat la Bucureşti „corul cântăreţilor ştabului oştirii“, făcându-se prima încercare de a introduce muzica armonică în bisericile româneşti în locul psaltichiei bizantine. Tot el a reorganizat acest cor în 1846 cu numele „Aşezământul corpului cântăreţilor bisericii domneşti de la Curtea Veche“. Muzica corală rusă a pătruns în bisericile din ţările române şi prin marele compozitor şi dirijor Gavriil Musicescu (1847-1903), care a făcut studii muzicale la Petersburg, trimis de mitropolitul Melchisedec Ştefănescu, pe când era episcop la Ismail. În toamna anului 1917, când s-a restabilit Patriarhia Ortodoxă Rusă şi a fost ales patriarhul Tihon, în cadrul unui sinod ţinut la Moscova, Biserica Ortodoxă Română a fost reprezentată prin episcopul Nicodim Munteanu de la Huşi şi preotul Ioan Ţincoca din Iaşi.