Istoria creştinismului (MCLXXVI): Comunităţi ortodoxe române din afara graniţelor (II)
În cadrul comunităţilor româneşti din străinătate un loc de seamă îl ocupă aşezămintele româneşti de la Locurile Sfinte, Ierusalim, Ierihon şi Iordan. Cu toate că, de-a lungul vremurilor, domnitorii şi ierarhii români organizau colecte pentru ajutorarea aşezămintelor de la Locurile Sfinte sau ei înşişi făceau donaţii considerabile, românii nu aveau în Ţara Sfântă nici o aşezare bisericească proprie şi nici o altă mănăstire sau schit în care să se înalţe rugăciuni şi slujbe în limba credincioşilor români. Începând cu secolul al XIX-lea, legăturile Bisericii Ortodoxe Române cu Patriarhia Ierusalimului au determinat o mai mare apropiere şi bună colaborare. De acum se înregistrează strânse legături între ierarhi prin vizite reciproce şi pelerinaje mai bine organizate. Din râvna acestor pelerini recrutaţi mai ales din rândul ierarhilor, a călugărilor şi a preoţilor, dar şi a negustorilor, sau chiar a oamenilor simpli, s-au întemeiat la Ierusalim şi Iordan primele reprezentări româneşti la Locurile Sfinte. Promotorul acestei mişcări a fost renumitul om de cultură Teodor Burada, care, după multe demersuri şi stăruinţe, a reuşit să închirieze o casă la Ierusalim (1906) pentru un paraclis românesc (1908). În anul 1912 s-a însemnat locul pentru a se pune temelia sfântului lăcaş conceput nu numai ca un lăcaş de închinăciune, dar şi ca un aşezământ naţional şi centru de comuniune şi mijlocire spirituală. Izbucnirea Primului Război Mondial a întârziat pentru o vreme demararea lucrărilor, dar după înfăptuirea statului unitar român (1918) şi ridicarea Bisericii Ortodoxe Române la rangul de Patriarhie (1925), primul patriarh al României a făcut o vizită frăţească Bisericii Ierusalimului (1927), hotărând ridicarea a două aşezăminte bisericeşti româneşti în Ţara Sfântă, unul la Ierusalim şi altul pe malul râului sfânt Iordan.