Istoria creştinismului (MCLXXVII): Comunităţi ortodoxe române din afara graniţelor (III)

În cadrul comunităţilor româneşti din străinătate, un loc de seamă îl ocupă aşezămintele româneşti de la Locurile Sfinte, Ierusalim, Ierihon şi Iordan. Cu toate că, de-a lungul vremurilor, domnitorii şi ierarhii români organizau colecte pentru ajutorarea aşezămintelor de la Locurile Sfinte sau ei înşişi făceau donaţii considerabile, românii nu aveau în Ţara Sfântă nici o aşezare bisericească proprie. După înfăptuirea statului unitar român (1918) şi ridicarea Bisericii Ortodoxe Române la rangul de Patriarhie (1925), primul patriarh al României a făcut o vizită frăţească Bisericii Ierusalimului (1927), hotărând ridicarea a două aşezăminte bisericeşti româneşti în Ţara Sfântă, unul la Ierusalim şi altul pe malul râului sfânt Iordan. În anul 1935 s-a pus piatra de temelie a Bisericii româneşti din Ierusalim, eveniment important la care a participat un mare sobor de ierarhi şi preoţi, alături de numeroşi pelerini şi credincioşi. Lucrările efective au durat până în anul 1938, dar evenimentele petrecute în Europa şi Orientul Apropiat, începând cu anul 1940, au făcut ca legăturile Bisericii româneşti de aici cu Patriarhia Română să se întrerupă pentru o vreme. Pentru a supravieţui, totuşi, Patriarhia Română a încredinţat grija aşezămintelor româneşti din Ţara Sfântă unui administrator. Dezastrul războiului a provocat mari greutăţi vieţuitorilor de aici, datorită situaţiei pe care o avea România în configuraţia alianţelor europene. După ce, mai întâi, toţi vieţuitorii români fuseseră alungaţi din aşezământul lor, în cele din urmă, administratorului Bisericii i s-a permis să locuiască la aşezământ. Totuşi, i s-au impus, pe rând, diferiţi chiriaşi, în parte instituţii publice, situaţie care a durat de fapt până în anul 1963, când noul reprezentant al Patriarhiei Române a venit la Ierusalim cu misiunea de a reda Aşezământului misiunea pentru care a fost instituit.