Istoria creştinismului (MCLXXXII): Comunităţi ortodoxe române din afara graniţelor (VIII)

Între comunităţile ortodoxe române din afara graniţelor, un loc de seamă îl ocupă cele de la Muntele Athos, din nordul Greciei, unde se găsesc 20 de mănăstiri, 12 schituri şi o mulţime de chilii călugăreşti ortodoxe, în care trăiesc mai mult de 1.500 de monahi ortodocşi. Regiunea este autonomă din punct de vedere administrativ, alcătuind un stat monastic cu capitala la Karies. După prăbuşirea Imperiului Bizantin (1452), Imperiul Otoman a preluat treptat şi controlul teritoriilor balcanice. Turcii au devastat multe mănăstiri creştine, însă unele mai izolate au rămas puţin afectate sau chiar intacte. Numărul călugărilor a fost afectat din cauza faptului că satele „închinate“ (prin impozite) acestor mănăstiri, aproape toate româneşti, le-au fost luate. În Evul Mediu puţine mănăstiri şi schituri au supravieţuit, îndeosebi datorită ajutorului material sistematic (bani şi produse) venite din Valahia şi Moldova. Treptat, în secolul al XIX-lea, prin donaţiile noilor veniţi din ţările Ortodoxiei estice (Rusia, Bulgaria şi Serbia), ansamblul de mănăstiri s-a diversificat ca origine etnică, fiecare ţară exercitându-şi influenţa asupra mănăstirilor subvenţionate. În 1912, în timpul Primului Război Balcanic, otomanii au fost forţaţi să plece, şi Rusia, în interesul panslavismului politic, justificat prin „misiunea de continuatoare a creştinismului din Bizanţ“, a revendicat controlul peninsulei. După conflictul asupra suveranităţii regiunii dintre noul stat grecesc în formare, pe de o parte, şi Rusia panslavistă, pe de alta parte, după Primul Război Mondial, peninsula a primit de la Marile Puteri statut de autonomie în cadrul Greciei. Din cele 20 de mănăstiri athonite, 17 sunt greceşti, una rusească, una sârbească şi una bulgărească. Românii, ale căror generoase danii către Sfântul Munte sunt atestate de mii de documente, nu au avut aici nici un lăcaş propriu până acum un veac şi jumătate. (pr. Cezar ŢĂBÂRNĂ)