Istoria creştinismului (MCLXXXVII): Comunităţi ortodoxe române din afara graniţelor (XIII)

Între comunităţile ortodoxe române din afara graniţelor, un loc de seamă îl ocupă cele de la Muntele Athos, din nordul Greciei, unde se găsesc 20 de mănăstiri, 12 schituri şi o mulţime de chilii călugăreşti ortodoxe, în care trăiesc mai mult de 1.500 de monahi ortodocşi. Porfirie Uspenski (†1885) spunea că „nici un alt popor pravoslavnic nu a făcut atâta bine pentru Athos, cât au făcut românii“, însă, cu toate acestea, pentru a se aşeza un călugăr român în Grădina Maicii Domnului „se cere aprobarea uneia din cele 20 de mănăstiri istorice de la Athos, a Patriarhiei Constantinopolului şi a Arhiepiscopiei Athenei, a guvernului grec şi stăruinţe din partea Bisericii Ortodoxe Române, precum şi renunţarea la cetăţenia originară şi obţinerea celei greceşti“ (pr. prof. Liviu Stan). În aceste condiţii, accesul călugărilor care nu erau greci a fost mult îngreunat în Sfântul Munte, astfel că, în 1935, Athosul număra doar 3.817 monahi, din care 2.350 erau greci, 900 ruşi, 350 români, 160 bulgari, 40 sârbi şi 17 georgieni. Alături de schitul românesc Prodromu, despre care aţi putut afla amănunte în episoadele trecute ale istoriei creştinismului, publicate de „Ziarul Lumina“, o altă aşezare monastică românească este Schitul „Sfântul Dumitru Valahu“ (zis şi Schitul Lacu), situat la o jumătate de oră distanţă de mers pe jos de la Mănăstirea „Sfântul Pavel“, de care aparţine. Construit la o altitudine de 280 m, între Marfonu şi Antiathon, schitul a fost fondat în secolul al X-lea de călugări de la Neamţ, Căldăruşani, Cernica şi din mănăstiri basarabene. Prima consemnare a schitului românesc Lacu datează de la începutul secolului al XVIII-lea. Biserica, înălţată în 1760, a fost rezidită din temelii între anii 1900-1904. La începutul secolului al XIX-lea, Schitul Lacu avea peste 30 de chilii, în care se nevoiau până la 80 de călugări.