Istoria creştinismului (MCXLVII): Diaspora Bisericii Ortodoxe Române (V)
După evenimentele din decembrie 1989, diaspora Bisericii Ortodoxe Române a cunoscut o dezvoltare fără precedent. Astfel, pe lângă arhiepiscopiile din străinătate, înfiinţate pentru românii ortodocşi, au apărut altele noi, iar altele au fost ridicate la rang de mitropolie. Între cele cinci dioceze ale Bisericii Ortodoxe Române din diasporă se numără Mitropolia Ortodoxă Română pentru Germania şi Europa Centrală. Un rol important în organizarea diasporei româneşti din această parte a Europei l-a avut Visarion Puiu, fostul mitropolit al Bucovinei (1935-1940), iar între anii 1942-1944 mitropolit al Transnistriei cu sediul la Odesa. El a reuşit să se stabilească pentru un timp la Abatia Maguzzano-Lonato, în Italia. De aici trece în Elveţia, iar în 1949, la cererea preoţilor şi a românilor, strânşi în jurul capelei române din Paris, vine în capitala Franţei pentru a organiza viaţa religioasă a românilor ortodocşi din Europa de Apus. Datorită faptului că în perioada războiului (1942-1944) a fost mitropolitul românilor din teritoriile ocupate (Transnistria), după venirea comuniştilor la putere, Visarion Puiu a fost judecat în contumacie şi condamnat de Tribunalul Poporului la moarte (20 februarie 1946). Biserica a fost silită, conform uzanţelor timpului, să urmeze exemplul statului. Patru ani mai târziu, în 28 februarie 1950, în urma unei adrese primite de la Ministerul de Justiţie, prin care se menţiona condamnarea la moarte rostită de Tribunalul Poporului, Sfântul Sinod l-a condamnat pe mitropolitul Visarion Puiu, pentru „acţiuni sediţioase contra Statului Român“, în baza Canonului 84 Apostolic şi a Canonului 18 al Sinodului IV Ecumenic, la caterisire. După evenimentele din decembrie 1989, Sfântul Sinod a anulat condamnarea bisericească a mitropolitului Visarion, reabilitându-l post-motrem (25 septembrie 1990).