Istoria creştinismului (MCXLVIII): Diaspora Bisericii Ortodoxe Române (VI)
După evenimentele din decembrie 1989, diaspora Bisericii Ortodoxe Române a cunoscut o dezvoltare fără precedent. Astfel, pe lângă arhiepiscopiile din străinătate înfiinţate pentru românii ortodocşi au apărut altele noi, iar altele au fost ridicate la rang de mitropolie. Între cele cinci dioceze ale Bisericii Ortodoxe Române din diasporă se numără Mitropolia Ortodoxă Română pentru Germania şi Europa Centrală. Un rol important în organizarea diasporei româneşti din această parte a Europei l-a avut Visarion Puiu, fostul mitropolit al Bucovinei (1935-1940), iar între anii 1942-1944 mitropolit al Transnistriei, cu sediul la Odesa. Mitropolitul Visarion Puiu a avut planuri concrete de organizare bisericească a românilor ortodocşi din afara ţării într-o mitropolie condusă de un sinod mitropolitan autonom. Aceste planuri le-a comunicat, în parte, Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, dar nu le-a putut realiza din cauza rivalităţii unor grupe de români stabiliţi în străinătate sau din cauza neînţelegerii pe care unele Biserici ortodoxe le-au manifestat faţă de organizarea spirituală a românilor ortodocşi. De la începutul exilului său, mitropolitul Visarion Puiu s-a considerat ca singurul membru al Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în străinătate şi, în virtutea hirotoniei ca episcop, s-a simţit răspunzător pentru soarta preoţilor şi a românilor ortodocşi stabiliţi în afara zonei sovietice. Visarion Puiu şi-a dat seama repede că Sinodul de acasă este prizonierul unei situaţii politice, pe care el o compara cu „vremuri de prigoană creştină sau fugă din calea barbarilor“. Această convingere este exprimată în Gramata din 26 decembrie 1954, pe care o emite cu ocazia sfinţirii întru arhiereu a arhimandritului Teofil Ionescu. Cu această convingere şi datorită faptului că nu era titularul nici unei eparhii, s-a considerat, în baza hirotoniei şi a chemării sale, ca responsabil pentru soarta preoţilor şi a românilor ortodocşi din diasporă.