Istoria creştinismului (MCXXVII): Raporturile interortodoxe în secolele XIX-XX (III)
În faţa marilor probleme care s-au ivit în secolele XIX-XX, Bisericile Ortodoxe au acţionat unitar, îndeosebi în raporturile lor cu celelalte Biserici, precum şi în cadrul mişcării ecumenice, în care au colaborat încă de la înfiinţarea ei, din 1920. În mod special, Ţările Române au continuat să sprijine Bisericile creştine din Orientul Apropiat şi pe creştinii din Balcani. Astfel, în secolele XVIII şi XIX, mulţi ierarhi ortodocşi din Imperiul Otoman şi-au găsit scăpare şi adăpost, în Ţara Românească şi Moldova. La Bucureşti s-a tradus şi s-a tipărit pentru prima dată în limba bulgară, în iulie 1828, de către Petre Sapunev din Treavna Bulgariei, refugiat în Ţara Românească, Noul Testament, cu binecuvântarea şi ajutorul mitropolitului Ungrovlahiei Grigorie IV Dascălul (1823-1834). De asemenea, la Bucureşti au trăit şi unii dintre ierarhii şi teologii greci până la 1850. Colaborarea interortodoxă s-a menţinut şi prin studenţii teologi care au fost trimişi la studii în diferite centre ortodoxe: insula Halki (lângă Constantinopol), Atena, Moscova, Petrograd, Kiev. Şi tinerii din Ţările Române au beneficiat de burse în ţările ortodoxe. Astfel, mitropolitul Neofit al Ungrovlahiei (1840-1849) a trimis, în cursul anului 1844, cinci tineri români la Seminarul „Rizarion“, care s-a deschis la Atena la 16 mai 1844. Acelaşi mitropolit a trimis, în septembrie 1847, şapte tineri să studieze la seminariile teologice din Rusia, trei la Moscova şi patru la Petersburg. Schimburile de studenţi teologi dintre ţările ortodoxe au fost reluate după Primul Război Mondial (1914-1918) şi s-au intensificat după cel de Al Doilea Război Mondial (1939-1945). După 1945, colaborarea Bisericilor Ortodoxe s-a intensificat în cadrul mişcării ecumenice prin participarea delegaţilor tuturor Bisericilor Ortodoxe la diferite conferinţe intercreştine, prin schimbul de profesori ortodocşi şi, mai ales, prin conferinţele panortodoxe din secolul al XX-lea.