Istoria creştinismului (MII): Cultura şi teologia protestantă după 1870 (II)

Atunci când industrializarea s-a extins, creştinismul a trebuit să-şi accentueze valoarea şi conţinutul etic, dar şi influenţa lui binefăcătoare asupra dezvoltării întregii societăţi. Acest lucru l-a făcut şcoala lui Albrecht Ritschl († 1889), întemeietorul aşa-numitei filosofii a valorii. În concepţia lui, teologia nu este descriere a stărilor sentimental-emoţionale, ca în concepţia lui E. Schleiermacher, ci revelaţia istorică, ce culminează în Hristos, dar care nu interesează atât ca dogmă, ci mai mult ca valoare etică, având menirea de a cuceri lumea şi de a sădi în ea simţul datoriei, al cinstei. Şcoala lui Ritschl a avut mulţi reprezentanţi, ca W. Herrmann († 1922), Th. Kaftan († 1923), F. Kattenbusch, dar în mod special pe Adolf Harnack (1851-1930), profesor universitar şi directorul Institutului de Cercetări ştiinţifice din Berlin, renumit atât în domeniul teologic, cât şi social şi politic, în Germania şi în străinătate. Născut în anul 1851 la Dorpat (astăzi Tartu, în Estonia), unde ţarismul asuprea pe neortodocşi, Adolph von Harnack şi-a format o idee preconcepută despre Biserica Ortodoxă şi despre tradiţia veche a Bisericii, numind-o „o Biserică pietrificată“ în imobilitatea ei seculară. Licenţiat al Universităţii din Leipzig, în 1874 a început să susţină o serie de conferinţe pe teme religioase, atrăgând atenţia asupra sa. Doi ani mai târziu, era numit profesor şi începea, împreună cu Oscar Leopold von Gebhardt şi Theodor Zahn, lucrul la o ediţie a scrierilor apostolice, deschizând astfel o lungă listă de scrieri teologice şi o prodigioasă carieră universitară. Harnack a fost unul dintre cei mai prolifici şi mai activi dintre teologii moderni. În lucrările sale, ca „Istoria dogmei“ (1886-1889) şi „Istoria literaturii creştine antice“ (1893-1904), a căutat să demonstreze că relevanţa creştinismului pentru lumea modernă nu rezidă în dogmă, ci în înţelegerea religiei ca proces istoric.