Istoria creştinismului (MLVII): Patriarhia Ierusalimului (I)
Între anii 1520-1917, Palestina şi Ierusalimul au făcut parte din Imperiul Otoman, confruntându-se cu aceleaşi neajunsuri ca toţi creştinii aflaţi sub ocupaţie turcească. Mai mult decât atât, după ocuparea Ierusalimului de către cruciaţi (15 iulie 1099), a fost instalat în oraş un patriarh latin, intensificându-se propaganda catolică, acesteia adăugându-i-se, în perioada de dominaţie otomană, cea protestantă. Se urmărea, pe de o parte, convertirea ortodocşilor la cele două confesiuni, iar pe de altă parte, obţinerea protectoratului asupra Locurilor Sfinte. Ca urmare a noii viziuni a sultanului în ceea ce priveşte organizarea administrativ-bisericească a ortodocşilor din imperiu, Patriarhia Ierusalimului şi-a pierdut autocefalia, titularii ei rezidând mai mult în Constantinopol. În timp ce preoţii şi credincioşii erau în marea lor majoritate arabi, călugării şi ierarhii erau preponderent greci. Această situaţie a creat tensiuni între credincioşi, la începutul secolului al XX-lea, ajungându-se chiar la scindarea credincioşilor. Stimulaţi de revolta junilor turci din Constantinopol, din iulie 1904, ortodocşii arabi din Palestina şi-au revendicat dreptul legitim de a participa la conducerea patriarhiei. Frăţia Sfântului Mormânt, organizaţie grecească instituită în anul 1543 de patriarhul Gherman (1543-1579), a respins această cerere. Revoluţionarii turci au impus în anul 1911 un consiliu mixt, arabo-grec, la conducerea Patriarhiei Ierusalimului, însă grecii s-au opus, apărându-şi acest drept pe baza edictelor emise de sultanii turci între anii 1520-1861 şi 1875. Între anii 1920-1948 au avut loc noi tratative între arabi şi greci, comisia Bertram-Young, numită de Guvernul englez, care exercita patronajul asupra Palestinei şi Locurilor Sfinte, dând câştig de cauză arabilor ortodocşi majoritari. Aplicării deciziei i s-a opus ierarhia grecească. Abia din anul 1992 s-a încercat dezamorsarea tensiunilor prin promovarea unor reprezentanţi ai ortodocşilor arabi.