Istoria creştinismului (MLXVI): Biserica Ortodoxă Rusă (VI)

Din cauza crizei prin care a trecut în faza instaurării regimului comunist, Biserica Ortodoxă Rusă s-a divizat în câteva mari grupări, dintre care cele mai importante sunt următoarele: a) Biserica patriarhală rusă; b) Biserica Vie (Jivaia Ţerkovi) sau Biserica Reînvierii; c) Biserica Panucraineană; d) Biserica Ucraineană. Biserica Vie, care, la început, a provocat mari dificultăţi Bisericii patriarhale, s-a integrat în aceasta. Majoritatea Bisericilor ruseşti din diaspora, Sinodul mitropolitan de la Karlovitz, Bisericile ruse din Europa Occidentală, din Ameria, Manciuria, China, Japonia şi din alte ţări au reintrat sub jurisdicţia Patriarhiei ruse de la Moscova. La 4 septembrie 1943 a avut loc la Kremlin o întâlnire dintre Stalin şi cei mai importanţi ierarhi ai Bisericii Ruse (locţiitorul de patriarh, mitropolitul Serghie Stragorotski, şi mitropoliţii Leningradului, Alexei Simanski, şi Kievului, Nikolai Iaruşevici, unde s-a discutat problema relaţiilor dintre Biserică şi stat. În urma discuţiilor, Biserica a obţinut dreptul de a-şi alege un patriarh, de a deschide şcoli teologice proprii şi biserici şi alte câteva libertăţi. Rezultatele acestei întâlniri au fost făcute publice printr-un comunicat difuzat a doua zi în mass-media, acest act devenind baza juridică pentru relaţiile stat-Biserică în anii ce au urmat războiului până la noul val represiv antireligios din vremea lui Hruşciov. La câteva zile după acest eveniment, s-a întrunit Soborul Bisericii Ruse care l-a ales ca patriarh pe mitropolitul Serghie. Acesta va mai trăi însă prea puţin pentru a mai vedea materializat acordul cu Stalin din toamna anului 1943, el murind pe 15 mai 1944. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial (1939-1945), rolul Bisericii ruse a crescut în ochii regimului comunist sovietic prin contribuţia pe care a adus-o în război. La începutul anului 1945, scaunul patriarhal de la Moscova a fost ocupat de Alexei Simanski, până atunci mitropolit al Leningradului.